Fiecare își are măsura sa

Venim în această lume ducând o povară grea, –  este un fapt dovedit chiar şi de ştiinţă.  Multe sunt primite prin intermediul ADN-ului ca moştenire, dar suntem şi chemaţi la luptă cu ceea, ce este negativ în această moştenire. Dacă eşti irascibil, atunci eşti chemat să fii blând, dacă eşti zgârcit, trebuie să devii milostiv, iar dacă eşti alintat – eşti chemat să deviu un ascet, ca să te căleşti. Cum spunea Cuviosul Paisie, dacă eşti vorbăreţ, atunci să fii unul sfânt. Adică să vorbeşti mereu despre Dumnezeu, să devii un Apostol în acestă misiune. Dacă eşti puternic – să devii un sfânt puternic.

Un părinte a spus:

– Eşti prea curios! Trebuie să faci această curiozitate sfântă! Spre exemplu, studiază vieţile sfinţilor. Ca în loc să te interesezi de careva amănunte din viaţa vecinilor, află mai bine viaţa fiecărui sfânt, ca să ştii cu ce se ocupa.
Fiecare se sfinţeşte prin ceea ce a primit. Unul are unele, altul – altele. Unul are o neputinţă, altul -alta, cineva are un talant, altcineva – altul. Toate acestea formeză eul nostru. Şi toate acestea trebuie preschimbate în Hristos. Vei spune că ceva este mai uşor şi ceva mai greu? Da, dar de atât şi Dumnezeu nu judecă după aparenţe şi după cele exterioare, şi de atât şi ne-a interzis Hristos să judecăm. Nu ne permite să judecăm, fiindcă noi nu putem vedea inima celui pe care îndrăznim să-l judecăm. Şi ne spune: Nu judecaţi după înfăţişare (Ioan. 7: 24).

Acel om care este blând, care are această trăsătură de la naştere, va rămâne aşa ce nu vei face cu el, dar el nu îşi va primi cununa de la Dumnezeu, pentru această blândeţe. Însă acel care şi de la un nimic se aprinde, dar duce o luptă neîntreruptă cu acestă neputinţă, care s-ar fi putut enerva de cincizeci şi cinci de ori, dar a făcut-o doar de cinci ori, acela e un om, ce duce o adevărată luptă duhovnicească.

În scimb pe altul, cât nu ai încerca, nu ai să fii în stare să-l dezechilibrezi. Deoarece nu e suficient de energic pentru asta, apatia sa, nu-ţi va permite să-i schimbi starea, cât nu ai încerca. Măcar mişcă-te fiule, spune măcar un cuvânt, împotriveşte-te! Manifestă-ţi revola! Dar nimic! El e asemenea unei maşini, care a fost alimentată nu cu combustibil adevărat, dar doar cu apă. Se va aprinde oare cândva apa? Desigur că nu se va aprinde.

Există ceva bun în caracterul său, dar nu va primi o plată deosebită de la Dumnezeu, deoarece aşa este firea lui. Dar acela care varsă sudori şi luptă, pentru a nu supăra şi sminti pe alţii – e un luptător adevărat.

În descrierea vieţii sfântului Afanasie de la muntele Athos, este relatat un aşa caz. Acest sfânt mereu mânca foarte mult şi călugării spuneau: «Da, sfânt este părintele nostru, dar prea mult mănâcă…»

Auzind acestea, stareţul i-a spus bucătarului să facă mai multă mâncare ca deobicei şi i-a poruncit: «Să închizi uşa trapezei ca nimeni să nu poată pleca la chilia sa şi să faci ce-ţi voi porunci». S-au aşezat călugării la masă şi au început a mânca. Când ei au terminat, sfântul Afanasie, i-a spus bucătarului:

– Adu-le tuturor încă câte o porţie!

Porunca i-a fost îndeplinită şi călugării au mâncat-o şi pe ea. A treia porţie. Călugării au mâncat şi din ea, dar au izbutit să facă faţă doar la o parte din mâncare. A fost adusă şi a patra. Deja numai câţiva s-au atins de ea. Porţia a cincea. A şasea. A şaptea. Sfântul Afanasie a mâncat şapte porţii de mâncare. Deşi numai el continua să mănânce. Şi  atunci le-a spus fraţilor:

– Priviţi deci, am mâncat de şapte ori mai mult ca mulţi dintre voi şi abea acum pot spune că sunt sătul într-o măsură oarecare! Voi mâncaţi o farfurie şi vă este suficient, eu mănânc cu voi împreună două farfurii şi nicicând nu sunt sătul, deoarce îmi este necesar să mânânc şapte. Mânânc doar două sau una şi jumate şi cu greu mă abţin. De aceea nu judecaţi după cele aparente. Fiecare om îşi are măsura sa.

Omul obsearva aceasta, când locuieşte înconjirat de mulţi semeni de-ai săi. Cu adevărat, există şi oameni care abia gustă din măncare şi se simt bine, iar altcineva poate să cosume şi mâncarea pregătită pentru o familie întreagă şi tot să nu fie sătul. Între ei e o diferenţă foarte mare, există oameni diferiţi. De atât şi nu trebuie judecat omul după cele exterioare ale sale şi de atât, judecata îi aparţine doar Domnlui. De atât şi darurile, pe care se presupune că le avem sau ne pare că le avem, la fel ca şi neputinţele trebuie să le primim cu dragoste, lăsând judecata Domnului.

La ce ne-a indicat Hristos prin cuvintele : să-şi ia crucea în fiecare zi (Luca 9: 23). Care este acel lucru pe care trebuie să-l facem în fiecare zi? Să ne luptăm cu noi înşine. Aşa îmi este caracterul: sunt invidios, uşor mă supăr, îmi palce să trăiesc cum îmi place, şi uşor mă enervez – înseamnă că trebuie să lupt cu toate acestea. Ce să-i faci? Aşa sunt eu. Văd foarte bine toate aceste momente şi singur îmi deduc diagnoza, dar este neapărat ca după stabilirea ei, să urmeze şi tratamentul.

În monahism primul lucru pe care trebuie să-l poţi duce şi primi, este acel dur adevăr pe care-l află omul despre sine. Ce este o mărturisire? Este o descoperire a bolilor duhovniceşti reale, pe care şi le reprezintă păcatele noastre, ea este diagnoza părintelui duhovnicesc care-ţi spune: «Priveşte tu eşti ceea şi aceea». Dar poate să nu-ţi spuie acest adevăr, înţelegând că nu-l vei putea duce.

E la fel ca atunci când mergi la un medic şi el examinându-te îţi prescrie tratamentul. Şi în viaţa duhovnicească e la fel. Omul îşi dă seama de cele întâmplate, îşi vede căderile şi momentele când cedează cel mai uşor. Atunci se opreşte şi începe o luptă smerită, fără stres şi întrebările : «De ce?! De ce?! De ce?!», care adesea sunt doar rezultatul egosimului nesănătos.

«De ce oare aşa gândesc , de ce aşa fac?!»

Bine, dar ce ai crezut despre tine? De ce oare nu ai putea să gândeşti aşa? Oare te considerai atât de bun, că te miri de prezenţa acestor gânduri sau fapte în viaţa ta. Eşti om şi toate le poţi face sau gândi. Dacă omul nu este atent la propriul sine, el poate face orice şi gândi orice. Natura omului are posibilităţi de a fi superioară sau inferioară firei sale. Posibilităţi foarte mari.

Să răspundem la întrebarea: «Aţi spus că smerenia bolnăvicioasă – e cel mai rău egoism, ce este aceasta şi cum poate fi depistată în sine? Şi unde e hotarul între demnitatea omului şi smrenie sau umilire?»

Priviţi, copii: smerenia, smerenia desăvârşită este desăvârşirea omului. Omul desăvârşit e un om smerit, care poate cu adevărat să iubească aţi oameni şi să-L iubească de Dumnezeu. Deoarece omul smerit e unicul om care îl poate urma pe Hristos: să se jertfească pe sine pentru fratele său, acţionând dintr-o dragoste adevărată. Numai omul smerit îşi poate iubi semenii şi pe Dumnezeu cu adevărat.  Deci omul smerit e un om cu adevărat desăvârşit.

Dar până vom ajunge la această desăvârşire, trebuie să trecem prin mai multe trepte, chiar foarte multe. Prin prisma experienţei sale, Sfinţii părinţi ai Bisericii, descriu toată această scară, ce duce la smerenia desăvârşită.

Dar vei spune: « Dar noi? e minunată această desăvârşire. Dar noi unde ne aflăm?». Noi ne luptăm, ca să fim smeriţi cu inima, cum ne-o cere Hristos şi să devenim asemenea lui Hristos  – părintele nostru.

Noi începem de la prima treaptă. Desigur că nu va fi o desăvârşire, ci doar prima treaptă. Ca şi copilaşul care trebuie să înveţe buchiile, începe de la creşă ca apoi să ajungă la universitate. Desigur că nu poate fi desăvârşit la nivelul creşei. Şi nici în clasa întâi, unde e necesar de completat pagini întregi cu doar o singură literă. Dar dacă nu o va face, nu va ajunge la universitate. Nu poţi trece peste acestă şcoală primară, sub simplul pretext că e ceva foarte simplu şi uşor. Da, toate acestea sunt pentru copii, dar ele sunt şi baza, de atât şi sunt necesare. Vei începe cu astea, şi apoi vei fi trecut în clasa treia şi a patra, vei creşte şi te vei întări şi sufleteşte şi trupeşte.

Asemenea e şi în viaţa duhovnicească, omul începe de la lucruri mici şi neînsemnate. Când omul îşi doreşte dobândirea smereniei, începe cu tăierea propriei voi. Spre exemplu el dă dovadă de răbdare faţă de altă persoană, nu insită asupa propriei păreri, nu se ceartă dintr-un motiv sau altul, asftfel dobândind câte puţin şi smerenia. Astfel şi în cele exterioare, în felul său de a vorbi, de a privi şi a primi alţi oameni.

Avva Dorofei relata, că a fost martor la o situaţie, când un creştin era ponegrit de mulţime şi care nu reacţiona nici într-un mod la aceste cuvinte. Şi avva s-a gândit: bravo, ce creştin deosebit, altul îl ceartă şi el nu-i răpunde cu nimic! Şi când s-a apropiat de el şi l-a întrebat : «Cum de ai suportat cuvintele acestea urâte ale mulţimii şi nu le-ai răspuns? » – acela i-a răspuns: «La câinii aceştia să le acord atenţie?»

Adică el nu le răspunse nu din smerenia inimii sale, zicându-şi: «bine, nu voi intra în discuţia asta. Voi da dovadă de răbdare», – dar de atât, că îi despreţuia, considerându-i nişte câini.

Cineva te sfătuie: «Uită, nu-i atrage atenţie!»

Desigur că e mai bine aşa, decât să te duşmăneşti cu cineva, dar totuşi ar trebui să ne privim aproapele cu ochi mai buni.

Mânia e o trăsătură a egoismului. E unul din beculeţele care se aprind, când elictricitatea intră în casă. Apeşi pe întrerupător şi becul se aprinde. Deci ai vrea să ştii şi tu dacă eşti sau nu egoist?

Uşor te mânii? Dacă e aşa, şi mai începi şi să te enervezi, înseamnă că ceva nu e în regulă cu tine.

Cineva nu e deacord cu părerea ta şi îşi exprimă nemulţumirea, poate chiar te despreţuieşte,  tu încercă să nu-i răspunzi cu nimic. Desigur, că de la început, e foarte greu. De parcă chiar ai fierbe din interior. Fie. Dar tu taci şi îţi propui : «Voi închide gura şi nu voi răspunde cu nimic».

Îmi poţi spune: «Şi ce este bun în toate acestea?». Da, desigur că nu este o desăvârşire – căci minunat ar fi dacă ai putea să te rogi pentru el, dar deja e prima treaptă. Încearcă măcar prin a nu-i răspunde.

Omul şi trebuie să înceapă prin fapte simple, e o faptă de eroism şi o luptă. Şi apoi doar în viaţă există multe momente care ne par neînsemnate. Stai spre exemplu într-un rând şi cineva vine şi ocupă loc înaintea ta, dar tu dai dovadă de răbdare. Părinţii Bisericii foloseau aceste momente cu succes în lupta lor. În «Pateric» există numeraose relatări a acestor fapte.

Despre avva Agafon se spune, că el i-a spus Domnului : «Dumnezeul meu, ajută-mă astăzi să fac voia Ta!»

Tu hotărăşti că astăzi îndeplineşi voia Domnului. Adesea credem că aceasta ar însemna să luăm Evanghelia şi să o citim de dimineaţă şi până-n noapte. Sau cum mă întreba un fiu duhovnicesc : «părinte, ar trebui să citesc toată ziua Noul Testament, stând în odaia mea?»

Anterior i-am zis: «Ascultă-te pe tine, copile, nu hoinări pe străzi!», iar el a crezut că trebuie să stea cu Evanghelia şi să o citească fără întrerupere.

Deci, ce  a făcut avva Agafon ca să îndeplinească voia Domnului în acea zi? Nimic deosebit. S-a trezit dimineaţa şi-a luat sacul de grâu şi a plecat la moară ca să-l macine.

Ajungând la moară,  se apropie de el un om şi-i zice: – Avva, tu vreai să-mi macini mie grâul şi apoi te ocupi  de-al tău? …

– Cu plăcere, frate!

Probabil că vă daţi seama, că atunci grâul nu se măcina ca în prezent.  Şi trebuia depusă o muncă enormă pentru ca să se obţină rezultatul dorit.  Deci avva şi-a ajutat fratele.  Numai a terminat şi se apropie de el alt om :

– Аvva eu mă grăbesc, te rog permite-mi să trec înaintea ta!

– Cu plăcere!

Şi l-a ajutat şi pe acela.

Des-de-dimineaţă şi până-n seară,  el aşa şi nu a reuşit să macine grâul său.  Numai se apropia cu scaul său, că imediat vinea cineva cu rugămintea de a-l ajuta sau ai permite să treacă înaninte.  Dar în “Pateric”  se spune că necătând la acest fapt, nu şi-a permis, nici cea mai mică cârtire împotriva fratelui său, şi în cele din urmă i s-a dat vestea că în această zi, el a reuşit să facă voia lui Dumnezeu.

Vedeţi cum se purta în viaţa de zi cu zi fără a se indigna şi a învinui pe cineva.

Despre  alt avva se spune ca a mers să vândă coşurile făcute de el,  iar de el s-a alipit un om paralizat. Avva vindea coşurile şi apoi pe banii câştigaţi trăia un an.  Noul însoţitor l-a întrebat:

– Cu cât ai vândut coşul?

– Cu o monedă.

– Îmi vei cumpăra o plăcintă?

– Da, desigur!

Cum avva mai vându-se un coş, omul îl întreba-se din nou:

– Dar pe acesta cu cât l-ai vândut?

– Cu două monede!

– Îmi cumperi o batistă?

–Da!

Aşa a continuat ziua întreagă  – avva cheltuise pentru el toţi banii. Fără să-şi lase ceva. Şi la rămas bun, acela îl întrebase:

– Mă vei duce acasă?

– Dar unde e casa ta?

– În celălalt capăt al Alexandriei.

– Bine te voi duce. Dar cum să te duc?

– Cum? Mă vei lua în spate.

Şi deşi el însuşi era epuizat, a urcat bonavul în spate şi a pornit spre casa acestuia.  Acesta era destul de greu, dar avva îşi continua drumul, la un moment dat, sumţind că povară a devenit mai usoară, el s-a întors şi ce a văzut?  Îngerul Domnului, care i-a spus:

– Pentru acesta numele tău va fi mare în faţa Domnului!

Anume pentru aceea că a înfăptuit aceste fapte întro o zi obişnuită din viaţa sa.

Copiii, să nu credeţi că perfecţiunea creştinului se manifestă în condiţiile speciale.  Noi nu creştem în sere. Trăim în această lume, fiecare cu viaţa lui, dar fiecare poate deveni desăvârşit,  atunci când este atent la lucruri obişnuite care se întâmplă în fiecare zi.

Despre alt ascet, se spune că, cu puţin înaintea ceasuluiul morţii faţa lui s-a luminat  şi el a fost întrebat:

– Dar ce ai făcut deosebit în viaţa ta?

Dar el nu putea relata nimic deosebit.

–Nimic asemănător n-a există în viaţa mea, nici o faptă măreaţă. Dar am locuit la mănăstire, iată deja 30 de ani, şi împreună cu mine în chilie locuia şi o vacă. Aşa mi-a spus stareţul, că trebuie să stea la mine.

Înţelegeţi, el împletea coşuri, iar vaca i le ruguma şi le distrugea, doar erau făcute din iarbă… Vă închipuiţi să împărţiţi o chilie cu un animal?! Noi nici cu semenii noştri nu suntem în stare să convieţuim. Şi călugărul a spus:

– Dar în toţi aceşti 30 de ani o dată nu am cârtit împotriva stareţului.

În locul lui altul ar fi spus: «Probabil nu e în mintea lui stareţul, să-mi impuie să trăiesc cu un animal? Oare nu ajung chilii pentru toţi?»

Cu toate acestea, nici împotriva animalului, nici a stareţului nu a cârtit călugărul. A arătat răbdare în ceea ce era înaintea ochilor şi aceasta l-a făcut desăvârşit în faţa  Dumnezeu, pentru că el o făcea pentru dragostea faţă de Hristos, spunându-şi: ”Pentru numele lui Dumnezeu, voi manifesta răbdare şi voi suporta acest  animal şi acest om, voi trece prin acesată încercare! “

Prin urmare, omul o începe cu lucruri mici. Cine nu este atent la lucrurile mici, nu va ajunge la cele mari. Cine dispreţuieşte lucrurile mici, acela va cădea. De aceea în viaţa spirituală este important ca oamenii să înceapă  simplu şi calm, de la acelea , care există îi viaţa fiecăruia.

Îţi  începi ziua  şi iată că  vine un altul,  încalcând planurile tale, vine şi te sfideză în fel şi chip spunându-ţi: “Tu eşti vinovat!”

Sunt opurtunităţi convenabile care apar în fiecare zi din viaţa ta. Profită de ele – şi vei vedea că vei avea multe ocazii de a te perfecţiona, pentru a atinge desăvârşirea.  Daca eşti nervos de fiecare dată şi strigi: “Iată acuş îţi voi arăta cine e de vină!” –  desigur  că omeneşte te vei putea îndreptăţi, dar  vei pierde toate aceste posibilităţi de proprie desăvârşire.

Toate pot fi folosite drept beneficii,  iar cea mai mare arenă pentru smerenie – este  căsătoria, dacă ştii să te foloseşti de ea.  Căsătoria nu va rezista, dacă va fa plină de egoism.  Dacă există egoism, căsătoria se va destrăma.  În căsătorie eşti chemat să te desfiinţezi pe tine, pentru a sluji copiilor, familiei.  Ai lucrat din greu toată ziua, ai venit  acasă, şi iată vine fiul sau fiica ta, şi îţi ia banii, spunând: “am nevoie de zece lire, pentru a merge acolo şi acolo!”

Dar tu ai lucrat din greu pentru a câştiga cele zece lire. Dar, în ciuda acestui fapt, I le dai pentru a-i aduce bucurie copilulului, sau a-i cumpăra ceva bun.  Sau o viaţă lucrezi ca să-ţi cumperi o casă sau alt lucru mult dorit  şi apoi fericit o dai copiilor – nu este oare o  depăşire? Când îi dau copilului meu,  ceea ce am, deşi sunt  zdrobit, epuizat şi  vreau să dorm …

Sau atunci când îţi îngrijeşti copiii miici, şi nu mai rezişti de la oboseală, dar oricum te ridici şi mai mergi să vezi o dată dacă sunt bine, să-I îmbrăţişezi o dată în plus.  Ce este aceasta? Aceasta este o depăşire a propriului sine, atât pentru soţ, cât şi pentru soţie. Smerenia nu înseamnă îndeplinirea lucrurilor nereale.  Ea nu este undeva departe,  dar aici, unde te afli tu – la locul tău de muncă. De exemplu, ai un şef “greu”, un  coleg enervant – priveşte-I cu dragoste,  utilizează sitauţia spre beneficiul tău spiritual.

Desigur, nu este uşor. Şi desigur nu suntem cu toţii într-o stare de  veghe spirituală, pentru a beneficia oricând de aceste posibilităţi şi de a acţiona aşa cum ar trebui. Dar, cel puţin atunci, când nu am reuşit să facem, când deja s-au aprins beculeţele  şi a început a ieşi fum … atunci când vrem să stingem răul, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să spunem:

– Doamne, iartă-mă! Nu am putut – am fost din nou supărat, din nou m-am certat, şi din nou am ratat ocazia trimisă mie.

Smerenia sau mărturisirea mă ajută să corectez ceea, ce am făcut, sau mă ajută să folosec  oportunitatea pe care am pierdut-o.  Aşa oamenii dobândesc treptat smerenia, prin toată învăţătura, pe care o primim în Biserică.

Smerenia,  înseamnă şi să gândeşti smerit despre tine înşuţi. Vine la tine spre exemplul  gândul: “Nu este nimeni ca mine!” – Dar tu spui , “Să taci, copilul meu! Să nu existe un nimeni ca mine? Cine sunt eu? ” Aceasta este  smerenia.
Sau gândul îţi spune: “Eu ştiu totul!” Dar tu îţi spui: “Dar de unde am aşa încredere? Oare nu am făcut  atât de multe greşeli în viaţa mea? Oare nu am spus multe, care mai apoi s-au dovedit a fi greşite? Cum pot şti totul? “

Şi  altcineva  de asemenea  poate avea dreapte.  Să nu te crezi a fi centrul universului şi că ştii totul. Şi când eşti ispitit să crezi, că anume tu eşti centrul univesului, trebuie să lupţi până vei revini la starea de echilibru.

Iată tu crezi că toată lumea se uită la tine, asa că spui: “Eu nu merg la biserică, pentru că de îndată ce îi voi păşi pragul, toţi se întorc şi se uită la mine.” Ei bine, fiica mea, dar oare într-adevăr toţi cei din biserică, te privesc pe tine, de îndată ce intri tu?  Dar cum poate fi aşa? Poate că se aprinde undeva un beculeţ, care arată că tu ai intrat?
Nimeni în genere nu te-a văzut. Şi nici aşa dorinţă nu au avut.  Doar tu ai o aşa idee despre tine şi te consideri a fi  centrul universului.  Cine te crezi, copilul meu? Chiar crezi, că unde nu ai apărea toate privirile vor fi aţintite asupra ta? Nimeni nu merge la biserică ca să se uite la tine.  Ce ai în tine, atât de valoros, că ar trebui să fie văzut? Adevărul este că ceilaţi nici măcar nu te observă!

Cu toate acestea, în cazul unei astfel de situaţii, fiind timid, vei spune: “Nimeni nu se uită la mine! Şi de ce să se uite? De ce ar trebui să-mi acorde atenţie “-? Iată atunci te smereşti.

Acelaşi lucru este ruşinea cu care ne confruntăm uneori.  Şi ea de asemenea, este marcată  de egoism. De ce te simţi ruşinat? Nu te poţi depăşi pentru a merge undeva? Şi de ce nu? Crezi că îţi veţi ruina reputaţia? Părinţii viguros au luptat împotriva acestor porniri. Cand cineva venea la ei,  dorind să devină ascet,  îi spuneau:

– Nu poţi să devii ascet! Iar dacă ţi-o doreşti,  întoarce-te în oraşul tău natal, îmbrăcă-te în zdrenţe, şi cerşeşte în pragul Bisericii 40 de zile. Apoi poţi reveni – vom discuta!

Înţelegi că este dificil, că afectează esenţa egoismului.

Începe prin a spune altuia doar «Iartă-mă!»  Du-te şi i-o spune!

– Nu, n-am să i-o spun!

Impune-te să te smereşti şi să-i spui sorei tale:

– Iartă-mă, nu am avut dreptate!

Nu aştepta ca altcineva să-şi ceară iertare primul. Nu-i spune :

– Iată noi ne-am certat azi cu tine, dar să ştii că nici tu nu ai avut dreptate.

Nu e o încercare de împacare, e de parcă ai spune: «Iartă-mă, dar şi tu ai păcate».

Sau o mai spunem în felul următor:

– Dacă te-am supărat cu ceva…

Dar de fapt l-ai înjosit, l-ai făcut una cu pământul şi încerci să-ţi ceri iertare prin: « Dacă te-am supărat cu ceva, iartă-mă!»

Nu copiii, mei, nu e o cerere de a fi iertat. Să-ţi ceri iertare – înseamnă să-i spui altuia :

– Farte, iartă-mă, eu nu am avut dreptate, te-am supărat, iartă-mă!

Şi să pronunţi aceste cuvinte conştient.  E primul pas în lupta cu egoismul şi dobândirea smereniei.

Mitropolitul Atanasie de Limassol.

Traducere și adaptare Natalia Lozan