Fiecare om e un oaspete al lui Dumnezeu în lume

De ce a mai creat Dumnezeu lumea dacă deja crease lumea nevăzută, cerurile, unde îngerii Îl slăveau? La ce l-a mai creat pe om, dacă știa că va cădea în păcat? Dacă omul nu mai cădea în păcat, Îl mai trimitea pe Mântuitorul Hristos în lume?

Tocmai prin aceasta se vede dragostea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar fi fost Atotștiutor, am fi putut înțelege mai ușor faptul că l-a creat pe om ‒ un om care mai târziu se va întoarce de la El, Îl va trăda, și nu se va opri aici, ci până la urmă se va ridica împotriva Ziditorului, și atunci când acest Ziditor va veni către el să-l readucă la dragostea Sa, omul Îl va răstigni ‒, dar tocmai în aceasta se vede iubirea necuprinsă și de negrăit a lui Dumnezeu.

Da, Dumnezeu crease lumea nevăzută, crease îngerii, dar toate acestea pregăteau doar venirea omului în lume. Sfântul Grigorie de Nyssa zăbovește în special asupra acestui amănunt: că omul, cea mai minunată făptură din univers și singura zidită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, n-a fost făcută chiar dintâi, ci la urmă de tot. Chiar după ce s-au făcut ierburile și pomii, apa, copacii, florile. Zice: „De ce a făcut așa Dumnezeu, de ce nu a respectat o ierarhie?”. Păi, tocmai pentru că toate au fost făcute pentru om!

Sfântul Grigorie de Nyssa compară venirea omului în lume cu venirea unui oaspete mult iubit și mult așteptat. Dumnezeu, când a voit să-l aducă pe om în lume, i-a pregătit întregul Univers ca pe un palat preafrumos: cerul, stelele, apele frumoase, mult mai frumoase decât le vedem noi astăzi, flori frumos colorate, mirosuri felurite, păsări, fluturi… ce n-a făcut Dumnezeu?! Deci toate acestea le-a pregătit și le-a întins înaintea omului atunci când a voit să-l invite în lume. L-a adus ca pe un fiu de împărat în acest univers atât de minunat, special zidit și adus din neființă la ființă pentru el. Tocmai aici se vede marea iubire a lui Dumnezeu, că, după toate acestea, Dumnezeu i-a dăruit omului ‒ căruia i-ar fi fost suficiente toate darurile văzute și nevăzute care i-au fost încredințate‒, până și chipul și asemănarea Sa. I-a dăruit puterea de-a iubi, puterea de a contempla veșnicia și frumusețea, lumina cea necreată și veșnică, i-a dat și libertatea de a-și urma gândul, oricare ar fi el, i-a dat puterea să aleagă…

Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a II-a, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 37-39