File de roman: „Tema Pentru acasă”

„Părintele Ioan” este un capitol din romanul „Tema pentru acasă”. Cartea a ajuns la a patra ediţie şi, conform datelor furnizate de Asociaţia Bibliotecarilor din republică, aceasta „a fost împrumutată de biblioteci de peste 100 000 de ori, find cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani.”

Este o naraţiune despre intelectualitatea basarabeană de după 1940, în care este inclusă şi preoţimea, un roman despre dragoste şi despre deportări.
Stela Popa, unul dintre recenzenţi, afirmă despre carte: „Relaţia lui Nicolae Dabija cu Dumnezeu este una puternică, iar asta se desprinde clar din paginile cărţii.
Autorul ştie convingător cum să pună personajele sale să realizeze adevărate meditaţii pe marginea acestui subiect – credinţa în Cel de Sus. Aceste pagini sunt memorabile şi unele care dau romanului Tema pentru acasă o semnifcaţie spirituală unică.”
Fragmentul este luat din cartea „Tema pentru acasă” (Chişinău: Editura pentru Literatură şi Artă, 2012, p. 266-286).

PĂRINTELE IOAN

„Dintre toate finţele cea mai nefericită este diavolul, pentru că nu ştie să iubească.”
Maica Tereza

Părintele Ioan ieşea din carceră, de fecare dată, plin de energie şi voioşie, iar chipul lui emana o lumină odihnitoare, parcă ar fi fost atins de un inexplicabil proces de întinerire.
− Cum se face, părinte?! Se pare că izolatorul îţi prieşte?
− Acolo îmi încarc bateriile, zicea dânsul. La carceră mă simt ca într-o chilie. În ea parcă nici n-aş mai f deţinut, ci schimnic. Spaţiul îngust şi singurătatea sunt cele mai prielnice rugăciunii. De multe ori în acea cămăruţă rece şi umedă am simţit cum Iisus Hristos a coborât ca să se roage cu mine. I-am auzit adesea respiraţia lângă umărul meu. Acolo şi întunericul, şi frigul, şi tăcerea, şi foamea te ocrotesc, te ajută să comunici mai bine cu cerurile. De multe ori am zis: binecuvântată să fi, închisoare! Pentru că tu m-ai ajutat să găsesc drumul cel mai scurt către Atotţiitorul. Pentru că tu m-ai învăţat să-mi fie frică de Dumnezeu, şi nu de oameni, care cel mult mă pot omorî. După zile de post, orice fărâmitură de pâine are gust de anafură şi orice gât de apă are putere de agheasmă. Ghiuleaua grea pe care simţeam că o port din urma mea atunci când eram în libertate, n-o mai simt de când mă aflu aici.
Părintele Ioan Florenski a trecut timp de 25 de ani prin mai multe închisori. Prima a fost Bezbojenka, deschisă special pentru cei care cred în Dumnezeu. Acolo li s-a spus: „Pe cine-l prindem că se roagă, îl punem la carceră”. Iar el se ruga tot timpul. De cum ieşea din carceră, intra înapoi în carceră. Şi tot aşa, până s-a lichidat Bezbojenka şi cei de acolo au fost trecuţi în alte închisori.
Avea o statură de brad şi o barbă albă, care-i acoperea tot pieptul şi din care nu i se vedeau decât ochii albaştri ca cerul.
Cei de la deparazitare au încercat de câteva ori să-i scurteze barba, dar el a muşcat şi zgâriat, încât au considerat că e nebun şi, până la urmă, l-au lăsat în pace.
De câte ori era lovit de vreun gardian, el zicea:
− Îţi mulţumesc, Doamne!
− De ce-i mulţumeşti Celui de Sus pentru loviturile pe care le încasezi de la noi?
− Nu orice păcătos are prilejul să fe bătut în cuie pe crucea de pe care a fost coborât Fiul Preamilostivului.
− Stai de vorbă cu noi, părinte, l-a îndemnat într-o zi Mihai. Mai lasă-l pe Dumnezeu să se odihnească.
El se apropie de „grupul de flozof” şi ridică braţul a binecuvântare.
− De ce eşti cu noi aici, avva, şi nu în amvon? îl întrebă Mendelstam.
− Unde e poporul, acolo e şi preotul, a zis acesta.
Aşa afară că fusese condamnat la 50 de ani de temniţă pentru că a protestat când auzise că mai-marii Bisericii intenţionau să-l sanctifce pe V. I. Lenin. Pe atunci marele pictor Nikolai Konstantinovici Roerich îi şi pictase icoana, avându-l ca model pe Sfântul Gheorghe, pe care-l zugrăvise în mai multe biserici, numai că sfântul proletarilor i se arătă în stilul marilor descătuşări revoluţionare – nu călare pe cal şi cu suliţa în mână străpungând balaurul, ci cu mitraliera fumegând la gât şi călare pe un tanc, sub ale cărui şenile purifcatoare se zbăteau mulţime de păcătoşi: ţărani deschiaburiţi, călugări cârtitori, cărturari rupţi de popor ş.a. Când meşterul afă că partidul, în semn de înaltă apreciere, decise să-i înalţe o statuie în faţa blocului unde ocupa un apartament comunal, pe care şi-ar ciopli-o chiar el, de fericire autorul icoanei suprarealiste, cum o numise entuziasmat Kazimir Malevici, care se arătase încântat de aura întunecată a noului sfânt ce emana întuneric, exact ca şi celebrul său „Pătrat negru”, organiză chiar în aceeaşi noapte o expediţie ştiinţifcă, compusă din întreaga sa familie, în munţii Himalaya pe partea dinspre India a acestora. Ulterior savantul-pictor a fost atât de absorbit de cercetările sale, încât nu-l găsi niciunul dintre cele trei Premii de Stat „I.V. Stalin”, acordate de către guvernul sovietic celui mai talentat iconar socialist, care, deranjat de celebritatea sa, prinse să poarte acolo haine aspre de păstor de iaci şi o glugă trasă mereu peste ochi, el zicându-şi, plin de modestie, atunci când bătea, îngheţat şi flămând, la porţile vreunui locaş budist aşezat între zăpezile persistente de pe Chomolungma, Maharishi Ni-Ko-Lai.
Toate acestea părintele Ioan le afă de la un preot lama cu care făcură schimb de cuvinte şi de tăceri într-o temniţă de lângă Pol.
Iar părintelui Ioan i se adăugară alţi ani şi pentru faptul că botezase în Ceremuş nişte activişti de partid – atunci când circulau legende despre puterea predicilor sale –, care răciră după aceea şi muriră de pneumonii divine.
− Părinte, îl mai întrebă poetul, de ce să ne omoare nişte indivizi doar pentru că nu suntem ca ei?! Mai răi sau mai buni, mai deştepţi sau mai proşti, dar suntem şi noi
oameni, avem şi noi ca şi dânşii ochi, urechi, inimă, mâini, picioare, doruri, gânduri, speranţe, disperări.
− Eu nu-mi pun niciodată decât întrebări la care cunosc dinainte răspunsul. Celelalte sunt ispite.
Şi imediat adăuga, având în vedere probabil experienţa sa din carceră:
− Când eşti singur şi n-ai pe cineva în preajmă, căruia să-i spui nişte cuvinte, nu singurătatea cuvintelor doare, ci singurătatea înţelesurilor.
Tot Sfnţia Sa vorbea de închisoare ca de o binefacere:
− Doar aici rugăminţile se prefac în rugăciuni. Ştiu că, dacă l-aş ruga pe Tatăl să mă scoată de aici, m-ar scoate imediat şi dacă i-aş spune să-mi dea o roabă nouă, mi-ar da două – de aceea mă tem să le spun. Ca să nu-l ispitesc pe Domnul. Iar eu, vai de păcatele mele, l-am rugat de ceva odată, pe când mă afam la Ciornâi Potok, după ce se lichidase Bezbojenka.
Cum?! N-aţi auzit de Bezbojenka?!

VA URMA