Folosul călugăriei

Trei tineri evlavioși au urmat, pentru dragostea lui Hristos, trei drumuri diferite. Unul a decis să-și dedice viața pentru a-i împrieteni pe dușmani, fiindcă îl emoționase adânc lucrarea făcătorului de pace; altul a fost atras de slujirea aproapelui, urmând lucrarea iubirii din tot sufletul, după porunca Evangheliei, ducând balsam de mângâiere celor amărâți. Ultimul, iubitor înflăcărat al liniștii, a plecat în pustie să trăiască străin și neștiut de nimeni printre asceți și eremiți.

Au trecut mulți ani și cei trei s-au căutat pentru a vorbi despre experiențele lor. Primul, dez­gustat de comploturi, de rivalități și de răfuielile dintre oameni, care niciodată nu în­cetau, a mers la celălalt prieten de-al său, să vadă dacă nu cumva a reușit ceva mai mult decât el în lucrarea sa. Dar… vai! Nefericirea și amărăciunea semenilor lui erau atât de mari încât alinarea pe care o ducea el acestora nu ajungea. Amândoi au plecat spre cel de-al treilea să vadă ce a câștigat din acea înstrăinare a sa.

L-au găsit în chilia lui și, după ce i-au povestit chinurile lor, l-au întrebat ce a dobândit trăind atâția ani de­parte de lume. Acela, în loc să le răspundă în cuvinte, a luat un vas în care a turnat un pumn de nisip, apoi a umplut vasul cu apă și le-a spus prietenilor să privească înăuntru. Ce vedeți? I-a întrebat pustnicul. Nimic, doar apă tulbure. După puțin timp, atunci când apa s-a mai limpezit, le-a spus să se uite iarăși înăuntru. Dar acum, ce vedeți? Ne vedem chipurile, au răspuns cei doi. Iată deci ce am dobândit din liniștea pustiului, a spus eremitul. În fiecare zi mă cunosc mai bine pe mine, lipsu­rile și neputințele mele. Mă lupt să mă îndrept și niciodată nu am simțit trudă sau dezamăgire. Pentru că nisipul patimilor nu-l las să-mi tulbure apa limpede și clară a vieții.

După o pildă din „Noul Ever­ghe­tinos“, pr. Ion Andrei Țârlescu, Cartea Ortodoxă