Icoanele – ferestre spre Cer

Relaţia omului cu Dumnezeu se manifestă în legătura lăuntrică, tainică, nevăzută, imperceptibilă, pe de o parte, şi expresia exterioară a pioşeniei, pe de altă parte. Legătura lăuntrică este rugăciunea – dialogul cu Dumnezeu. Rugăciunea pătrunde întreaga Biserică, legând, asemenea unor firişoare, pe membrii ei cu Capul – Hristos. Rugăciunea îi uneşte pe membrii pământeşti ai Bisericii cu membrii ei cereşti. Citându-l pe cunoscutul dogmatist rus din emigraţie, protoiereul Mihail Pomazanski (1888 – 1988), „Rugăciunea este manifestarea vieţii Bisericii şi relaţiei spirituale a membrilor ei cu Dumnezeu, în Sfânta Treime, precum şi a relaţiei spirituale între oameni. Rugăciunea este atât de inseparabilă de credinţă, încât ea poate fi numită aerul sau respiraţia Bisericii”[1].

Una din formele exterioare a evlaviei este închinarea în faţa Chipurilor sfinte, adică, în faţa a tot ceea ce îndreaptă gândurile omului spre obiectul rugăciunii – Dumnezeu. „Cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”, îl citează Sf. Ioan Damaschin pe Sfântul Vasile cel Mare[2]. Tradiţia ortodoxă a preluat, practic în toate limbile, termenul grecesc εἰκόνα – “chip”, „întruchipare”, „imagine”. În adevăratul sens al cuvântului, omul, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 26), practic, este icoană a lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin subliniază acest fapt în cuvântul său „Despre icoane”, ca răspuns la învinuirile iconoclaştilor: „Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, să audă că dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu?”[3] Bineînţeles, când spunem că omul este purtătorul chipului şi asemănării lui Dumnezeu, vorbim despre omul desăvârşit, omul duhovnicesc, omul care în întreaga sa fiinţă caută să restaureze chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, ştirbite sau distorsionate ca rezultat al păcatului.

În sensul larg al cuvântului, chipul, sau icoana nu are menirea să redea asemănarea fizică perfectă cu obiectul întruchipat, ci să transmită omului semnificaţia lăuntrică, duhovnicească a întruchipării. Ca formă icoana poate fi sculptată, zugrăvită, încrustată, în general, realizată cu aplicarea oricărei tehnici pe care o posedă omul. În acelaşi timp, o icoană niciodată nu se va asemăna cu o fotografie sau un portret, sau statuie, ci va purta o semnificaţie spirituală, duhovnicească, care ne-ar ajuta să ne îndreptăm gândurile, prin chipul zugrăvit spre veşnicie, spre Cel Care este dincolo de orice imagine şi timp sau oricare altă dimensiune pământească.

Prin urmare, icoana reprezintă chipul lui Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinţilor, al Îngerilor, sau este o imagine a evenimentelor din Istoria Mântuirii. Icoanele din timpuri străvechi erau folosite pentru propovăduire, iar Sf. Grigore Dialogul, numea icoanele „Scriptura pentru analfabeţi”: „Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor neînvăţaţi care o privesc, căci în ea şi cei ignoranţi văd ce ar trebui să urmeze; în ea pot citi analfabeţii”[4] (Epistola către Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53). Sfântul Ioan Damaschinul explică venerarea icoanelor: „Dar pentru că nu toţi ştiu carte, şi nici nu se ocupă toţi cu cititul, părinţii au socotit ca să fie pictate acestea în icoane ca nişte fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele. În adevăr, de multe ori neavând în minte patima Domnului, dar văzând icoana răstignirii lui Hristos, ne aducem aminte de patima mântuitoare, şi căzând în genunchi ne închinăm. Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii. Deci prin ce se deosebeşte crucea care are chipul Domnului de una care nu-l are? Tot astfel şi cu privire la Maica Domnului. Cinstea dată ei se urcă spre cel întrupat din ea. Tot astfel şi cu isprăvile sfinţilor bărbaţi, isprăvi care ne îndeamnă spre bărbăţie, spre râvnă, spre imitarea virtuţii lor şi spre slava lui Dumnezeu. Căci după cum am spus, cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei faţă de stăpânul obştesc, şi cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană. Tradiţia închinării la icoane este nescrisă, după cum nescrisă este şi închinarea spre răsărit, închinarea la cruce, şi altele foarte multe asemenea acestora.”[5].

Fără îndoială, icoana nu poate fi redusă doar la o simplă imagine, fie şi folosită în scopul didactic. Chipul sfânt nu este doar o imagine sacră, o întruchipare a obiectului credinţei, el conţine în sine învăţătura Bisericii manifestată grafic. Precum Biblia este imaginea Cuvântului lui Dumnezeu, vorbit Sfinţilor prin Duhul Sfânt, aşa şi icoana este imaginea învăţăturii lui Hristos. Icoana nu este o alegorie, o metaforă a învăţăturii de credinţă, ci este una din manifestările Sfintei Tradiţii. Vestitul iconograf şi teolog de origine rusă Leonid Uspenski (1902 – 1987) spune următoarele despre icoană: „Icoana, ca imagine sacră, este una din manifestările Predaniei bisericeşti, de rând cu Predania scrisă şi Predania orală. Cultul icoanelor Mântuitorului, Maicii Domnului, Îngerilor şi sfinţilor este o dogmă a credinţei creştine, formulată în cadrul celui de al Şaptelea Sinod Ecumenic, o dogmă ce reiese din mărturisirea principală a Bisericii – întruparea Fiului lui Dumnezeu. Icoana Lui este o mărturisire a întrupării Sale adevărate, şi nu iluzorii. De aceea, icoanele, pe bună dreptate, sunt adesea numite „teologia în pictură”.[6] Tocmai din acest motiv, icoana nu poate fi privită doar ca obiect de artă creştină, ci este o formă de manifestare a credinţei, ca răspuns la mesajul sacru pe care icoana îl comunică omului. Astfel, icoana este dialogul între Dumnezeu şi om, este cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea omului, realizate grafic prin lucrarea Duhului Sfânt. Totodată, chipul sfânt este „rezultatul întrupării lui Dumnezeu, şi de aceea, ţine de însăşi esenţa Creştinismului, de care el este inseparabil.”[7]