„Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” (Lc. 18, 38) – cuvânt de învățătură în duminica a 35-a după Cincizecime

Frați creștini! Prin multe orașe a trecut Domnul nostru Iisus Hristos când a umblat prin Galileea, Iudeea și Samaria, „învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăției şi tămăduind toată boala și toată neputința în popor” (Mt. 4, 23). Mai des era în Ierusalim, în special la praznice. 

Dar iată odată, îndreptându-se spre Ierusalim, trebuia să treacă prin Ierihon. Aici, la ieșirea din oraș, El a întâlnit și a vindecat doi orbi (Mt. 9, 27-31), iar în oraș și-a revărsat mila Sa asupra vameșului Zaheu, aducând mântuire casei lui (Lc. 19, 9). La intrarea în oraș a întâlnit un orb șezând la drum și cerșind milostenie de la toți cei ce treceau pe cale spre Ierusalim. 

Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune tocmai în faţa acestei minuni săvârșite de Mântuitorul asupra orbului. 

Iisus a intrat în oraș înconjurat de popor. Auzind larma mulţimii care trecea pe lângă el, a întrebat ce e aceasta şi aflând că trece Iisus Nazarineanul, orbul a început să strige: „Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. De ce nu l-a numit pe El Iisus Nazarineanul, așa cum Îl numea poporul, dar Iisus, Fiul lui David? Este lucru știut că orbii sunt oameni gânditori, profunzi, la tot ce se întâmplă ei se uită cu ochii lor lăuntrici, apreciind lucrurile după sensul lor spiritual. Orbul din Sfânta Evanghelie știa că acest Iisus, care a apărut în popor, este acel Fiu al lui David, pe care fiecare iudeu Îl aștepta din veac (Mt. 22, 42). De aceea cu glasul încrezător în Iisus, în care era puterea de a milui și de a ajuta, el a strigat: „Iisuse! Fiul lui David, şie-Ţi milă de mine!”. El a strigat așa de mult și de tare, încât acei care mergeau înainte l-au obligat să tacă (Lc. 18, 39). El însă mai vârtos Îl ruga pe Hristos să-l miluiască. Tot așa strigau și acei doi orbi pe care-i vindecase la ieșirea din Ierihon (Mt. 20, 30-31) și Dumnezeu l-a vindecat și pe acesta, ca și pe ceilalți doi. 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos nu i-a întrebat pe orbi de cred sau nu, ca în alte rânduri, din cauza că strigătele lor deja arătau credința lor. De aceea, milostivindu-se de ei, s-a milostivit și de acesta. Chemându-l la Sine, a zis: „Vezi! Credința ta te-a mântuit” (Lc. 18, 42). 

Ce se întâmplă mai departe? El, fiind vindecat, în loc să se ducă acasă sau să înceapă a povesti cum a văzut, deschizând ochii, a văzut mulțimea și în mijloc pe Hristos. Și iată din nou glas, de data aceasta fără strigăte, ci de proslăvire (Lc. 18, 43). Şi tot poporul care văzuse minunea a dat laudă lui Domnul. Iisus a plecat mai departe, acei vindecați mergând după El. Așa se încheie Evanghelia despre vindecarea orbilor din Ierihon. 

Ce ne învață, frați creștini, această parabolă? Grigorie Dialogul ne spune că Domnul învață prin această minune ca noi să-L rugăm, macăr că El știe trebuinţele noastre. Cerând de la El, ne trezim inimile noastre la rugăciune. 

Să-i invidiem pe orbi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Chiar dacă mulțimea ne împiedică în rugăciunile noastre, noi să continuăm a ne ruga, ca prin aceasta să-L facem pe Dumnezeu să se milostivească spre noi. Uitați-vă la orbi: nimic nu-i oprea pe ei, fiindcă rugăciunea de vindecare era însoţită de rugăciunea de miluire. Ea era împletită cu pocăința pentru păcatele lor și mărturisirea lor în fața lui Dumnezeu. De aceea strigau ei așa de mult și tare. Ei știau că dacă Domnul nu-i iartă, n-o să-i miluiască și n-o să fie vindecați. De aceea ei n-au încetat să-L roage până când Iisus nu i-a chemat la El și n-a întrebat ce doresc. Când aceștia au spus: „Doamne, să se deschidă ochii noștrii” (Mt. 20, 33), ca să „vedem” (Mt. 18, 41) şi Iisus, milostivindu-se, „îndată au văzut” (Mt. 20, 34). 

Așa și noi, frați creștini, trebuie să facem. Înainte de a ruga pe Dumnezeu, mai întâi să cerem milostivire, iertare de păcate și după aceea să cerem ce ne trebuie, adică ușurare, ajutor, după care trebuie să mulțumim ca și orbii din Ierihon. Dar nici aceasta nu e totul. Orbii au mulțumit și au plecat după El. 

Frați creștini! A iubi pe Hristos, înseamnă să-L simțim totdeauna în inimile noastre, să simțim neîntrerupta legătură cu El, ca şi cu un izvor dătător de bunătăți. A urma lui Hristos înseamnă a ne deda cu totul voinței Lui și a face cum ne învață El în poruncile Sale, înainte de toate a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. 

Doamne, ajută-ne să facem voia Ta cea sfântă și să împlinim mântuitoarele Tale porunci în toate zilele vieții noastre. Amin. 

Sursa: Protoiereu Victor Pleşca, Predici de peste an