Îl putem întâlni pe Dumnezeu doar în împărăția milei

Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un prieten de-al meu, care avea doi copii, a fost ucis în timpul eliberării Parisului.

Dintotdeauna, copiii săi mă urâseră fiindcă erau geloşi că tatăl lor avea un prieten, dar după ce tatăl a murit, copiii s-au apropiat de mine pentru că fusesem prietenul tatălui lor.

Unul din cei doi copii era o fată de cincisprezece ani, care într-o zi a venit să mă vadă în cabinetul meu (înainte de a deveni preot am fost medic) şi a descoperit că, pe lângă tot instrumentarul medical, aveam pe birou una din evanghelii. Şi, cu toată siguranţa pe pe care ţi-o dă tinereţea, îmi zise: „Nu pot să înţeleg cum este posibil ca cineva despre care se presupune că este un intelectual poate crede în astfel de lucruri prosteşti.”

I-am răspuns: „Ai citit-o?” Ea a negat. Atunci am spus: „Să ţii minte că cei mai proşti oameni sunt cei care judecă lucruri despre care nu ştiu nimic”.

După aceasta, a citit Evangheliile şi a devenit atât de interesată, încât toată viaţa i s-a schimbat; căci a început să se roage, iar Dumnezeu i-a dăruit să trăiască prezenţa Lui, din care un timp s-a hrănit şi a trăit.

Apoi s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă şi mi-a trimis o scrisoare pe când devenisem deja preot şi mă aflam în Anglia, zicându-mi: „De când trupul meu a început să slăbească şi să se stingă, duhul mi s-a făcut mai viu decât oricând, şi simt prezenţa divină cu multă uşurinţă şi bucurie”. Dar eu i-am răspuns: „Nu te aştepta să dureze. După ce îţi vei pierde încă un pic din tăria pe care o ai acum, vei vedea că nu vei mai fi în stare să te întorci şi să te arunci înaintea lui Dumnezeu şi atunci vei simţi că nu mai poţi ajunge la El nicidecum”.

După un timp mi-a scris din nou: „Da, mă simt atât de slabă acum, încât nu mai pot face efortul de a mă îndrepta spre Dumnezeu sau de a-L dori neobosit şi El m-a părăsit”, însă eu i-am răspuns: .„Acum este timpul să faci altceva, încearcă să înveţi umilinţa în sensul adevărat şi adânc al acestui cuvânt”.

Cuvântul „umilinţă” vine de la cuvântul latin „humus”, care înseamnă pământ roditor. Pentru mine, umilinţa nu este câtuşi de puţin ceea ce credem cel mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloşi şi prin care încercăm să-i convingem pe ceilalţi că felul nostru artificial de a ne purta dovedeşte că suntem conştienţi de asta.

Umilinţa împărtăşeşte statutul pământului. Pământul este întotdeauna acolo, ca şi cum ar fi de la sine înţeles, niciodată amintit, întotdeauna călcat în picioare, locul în care aruncăm şi vărsăm tot ceea ce respingem şi tot ceea ce este de prisos.

El este acolo, tăcut şi acceptând totul şi, într-un mod miraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bogăţie. În ciuda degradării, transformând stricăciunea însăşi într-o putere a vieţii şi într-o nouă sursă de rodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie, gata să primească orice sămânţă o plantăm pentru a da înapoi de treizeci de ori, de şaizeci de ori şi de o sută de ori mai mult pentru fiecare.

I-am spus acestei femei: „învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimic de la oameni şi totul de la Dumnezeu”.

Şi într-adevăr, nu mare lucru a primit de la oameni: după încă şase luni, soţul ei se satură să mai aibă o soţie muribundă şi o abandonă, aşa încât a avut parte de respingeri generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucirea deasupra ei şi a revărsat ploaia Lui asupra acestei femei, fiindcă după puţin timp mi-a scris, zicându-mi: „Sunt sfârşită. Nu mă mai pot mişca spre El, ci El este cel care coboară la mine”.

Aceasta nu este doar o povestioară care ilustrează cele spuse, ci o realitate; este slăbiciunea în care Dumnezeu Îşi poate manifesta puterea şi este situaţia în care absenţa lui Dumnezeu poate deveni prezenţa lui Dumnezeu. Nu-L putem lua ostatic pe Dumnezeu, însă de fiecare dată când stăm, precum vameşul sau precum această fată, dincolo de Împărăţia „dreptăţii”, doar în cea a milei, Îl putem întâlni pe Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, p. 45-47