În Duminica XIX după Cincizecime PS Siluan, Episcopul Orheiului, a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Curchi

„În realitate, bietul neam omenesc nu are decât un singur prieten adevarat: pe Mântuitorul Hristos, pentru ca El l-a izbavit de cel mai mare dușman al său: moartea.” (Sfantul Iustin Popovici)

În Duminică a XIX-a după Cincizecime, Preasfințitul Siluan, Episcop de Orhei, Vicar al Mitropoliei Chișinăului și al întregii Moldove, a oficiat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Mănăstirea Curchi, înconjurat de soborul preoțesc al mănăstirii.

Sfânta Scriptură relatează despre nouă învieri: trei apar în cărțile Vechiului Testament, iar șase în Noul Testament, patru fiind legate direct de persoana Mântuitorului: învierea fiului văduvei din Nain, învierea fiicei lui Iair – mai marele sinagogii din Capernaum, învierea lui Lazăr din Betania și propria Sa Înviere. Pasajul evanghelic al învierii fiului văduvei din Nain, este relatat doar de Sfântul Evanghelist Luca și prezintă elemente care îl diferențiază de celelalte două învieri săvârșite de Domnul. În primul rând, Mântuitorul, săvârșea minuni, de obicei când era chemat să o facă, era rugat. Atât în cazul fiicei lui Iair, cât și a Lazăr, i s-au adresat alți oameni, să vină și să le vindece persoana apropaită. În acest context, în mod neașteptat, Mântuitorul Hristos, apare nechemat la porțile cetății. În durerea ei, văduva nu a văzut cât de aproape era Viața, însă Evanghelistul ­Luca ne spune: „Văzând-o ­Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!”.

Mântuitorul oprește procesiunea și se adresează tânărului în mod direct, ignorând ca un Stăpân al vieții și al morții realitatea evidentă tuturor: că acela căruia Hristos îi vorbea era mort. Și după cum prin Cuvânt au fost făcute toate cele ce viază, tot cu cuvântul s-a sălășluit din nou viața în trup. Și cel mort nu doar că a înviat, ci a început să și vorbească, dovedind tuturor, mai presus de orice dubiu, minunea.

„Dumnezeu vine aco­lo unde omul este „mort”. Numai celor „morţi” le grăieşte Dumnezeu. Numai pe cei „morţi” îi cercetează. Ce este toată nevoinţa noastră? Să ne „mortificăm pe noi înşine”, nu ca să respin­gem valoarea umană şi vrednicia, ci pentru că noi credem cu adevărat că în suflarea lui Dumnezeu, acestea îşi primesc conţinutul lor deplin. In acest mod îl cercetează Dumnezeu pe om. Noi ne lipsim de aceste cercetări, deoarece îl refuzăm pe Dumnezeu şi alegem dreptatea noastră”, ne spune părintele Varnava Iankos.

În cuvântul de învățătură rostit, Episcopul Orheiului a subliniat principalele semnificații duhovnicești ale fragmentului evanghelic. „Evanghelia de astăzi este despre viață și despre moarte. O văduvă își plânge moartea unicului său sprijin din viață, nemaivăzând nici un rost al vieții sale. Dar în întâmpinarea ei vine Cel, care este Viața. Cel Căruia i s-a făcut milă de ea, așa cum îi este milă de fiecare dintre noi. Căci Dum­nezeu plânge îm­preună cu fie­ca­re dintre noi, a­tunci când plân­gem în durere şi în suferinţă. Dumnezeu mereu este alături de noi și mereu vrea să ne ajute. Să rămânem în rugăciune ca Dumnezeu să ne ridice din moartea păcatului, spre o viață nouă alături de El,” a menționat Preasfinția Sa.

Mântuitorul Hristos ne poate reînvia și nouă sufletele rănite de păcat. De noi depinde dacă ne deschidem sufletele către El. Venim de multe ori la Sfânta Liturghie, cu sufletul «mort», și dacă suntem atenți la rugăciuni, câtări, predică, ne întoarcem acasă înviați. Dumnezeu este generos cu fiecare dintre noi. El ne poate oferi adevărata bucurie și mângâiere. Doar El este sursa renașterii și învierii noastre sufletești.

Sursa: https://manastireacurchi.md/