IN MEMORIAM. 100 de ani de la nașterea martirului și filosofului Costache Oprișan

Părintele Gheorghe Calciu despre Costache Oprișan:

„Simţeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el”

El (Costache) nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi în jur de una, două ore, deoarece nu putea să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El îşi rostea rugăciunile, şi auzindu-l cum spune aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Nu era deloc uşor. Pe lângă delicateţea lui sufletească, el încerca să ne protejeze, să nu expectoreze prea mult ca să nu împrăştie bacili în atmosferă. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simţeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el. Chiar şi în timpul ultimelor sale zile când nu mai era în stare să vorbească, el niciodată nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Puteam citi în ochii săi lumină spirituală şi dragoste. Faţa lui era ca o revărsare de dragoste.

V-a povestit despre momentul în care a fost şeful Frăţiilor de Cruce?

Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur că iubea foarte mult tinerii şi că şi el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent, uluitor de inteligent. A fost atât de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el însuşi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă.

Era într-o stare fizică atât de proastă, pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprișan pentru noi. Era justificarea vieţii noastre în acea celulă. În timpul acestui prim an, el a devenit din ce în ce mai slab. Simţeam cum se apropie de sfârşitul vieţii pământeşti şi că va muri.

Odată pe săptămână eram obligaţi să ne radem. Eu îl vegheam pe Constantin Oprișan şi prietenii mei se bărbereau. Pe urmă eu mă bărbeream şi unul dintre ceilalţi îl veghea, deoarece îl vegheam zi şi noapte. Când ceva se întâmpla, ei îmi spuneau să merg la Constantin Oprișan, deoarece le spusesem că eu voi fi singurul care voi avea grijă de el, fiindcă l-am rănit în prima zi. Sunt sigur că l-am rănit şi de aceea mă simţeam foarte, foarte vinovat. În timp ce mă bărbeream, Marcel, studentul care era mai tânăr decât noi, a văzut cum Constantin Oprișan era gata să moară. A spus: „Mergi şi vezi de Constantin Oprișan; el moare”. M-am uitat la el. Faţa sa era complet vlăguită. Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă! Am simţit că va muri şi că voi fi singur în celulă. Am pus mâna pe el şi am zis: „Constantine, nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!”. Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă. Ochii săi erau plini de groază şi a început să plângă. Lacrimi îi curgeau din ochi. Faţa sa devenise faţa unui copil, un copil nou născut. El plângea ca şi un copil ce se născuse, tocmai ieşit din pântecele mamei sale. Constantin Oprișan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit.

Cât aţi stat cu el în acea celulă?

Un an. După ce a murit, fiecare a simţit cum ceva din el a murit. Am înţeles că, bolnav cum era şi în grija noastră ca un copil, el a fost stâlpul nostru de susţinere în celulă. Atunci am devenit singuri, fără Constantin Oprișan. Am luat un prosop şi am spălat corpul său pentru a-l pregăti să fie îngropat în pământ. Apoi am ciocănit la uşă şi am spus gardienilor că a murit Constantin Oprișan. Au venit după trei ore. Noi niciodată nu am părăsit acea celulă mai înainte. Acea celulă care nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereţi; salteaua de paie era putredă sub corpurile noastre. Astfel, după încă două ore, pentru prima dată, gardianul mi-a comandat mie şi prietenilor mei să iau corpul lui Constantin Oprișan şi să merg afară. Afară era atât de frumos! Flori şi copaci şi cerul albastru. Atâta timp cât am stat în celulă, am uitat despre frumuseţea lumii. Când am ieşit, am văzut că lumea nu s-a schimbat. Această vegetaţie, aceste flori ne loveau. Erau ca o insultă pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi! Soarele apunea şi era o lumină aurie. Fiecare strălucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprișan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era complet slăbit, numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept – o floare albastră. Gardianul a început să ţipe la noi şi să ne forţeze să ne întoarcem în celulă. Înainte de a intra în celulă, ne-am întors şi am mai privit odată la Constantin Oprișan, trupul său galben şi floarea albastră pe piept. Aceasta e imaginea pe care o păstrez în memorie. Corpul lui Constantin Oprișan complet vlăguit şi floarea albastră pe pieptul său. El nu era decât piele şi os, fără muşchi. Nimic altceva … corpul său, zăcând pe pământ cu o floare albastră. După aceea a fost foarte dificil. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprișan, înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă”. Şi sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toţi trei am reuşit să părăsim această închisoare şi să mergem la Aiud. Sunt sigur că el s-a rugat pentru noi. Păcatul pe care l-am comis a fost că tot timpul m-am gândit şi am chemat sufletul lui Constantin Oprișan să vină şi să ne dăruiască lumina. Mă gândesc că am comis un păcat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur că a fost foarte binevoitor cu mine pentru că am avut grijă de el. Sunt sigur că m-a iubit foarte mult. El îi iubea pe toţi. Dar cred că pentru mine a avut o dragoste specială, deoarece eu am avut o dragoste specială pentru el[1].

Un monument al morții. Altă relatare

În 1958, eram într-o corabie a morții; 16 oameni puși în patru celule oarbe la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinație era moartea. Șaisprezece oameni, fiecare cu nebunia și înțelepciunea lui, cu boala și tragedia lui. Cei mai mulți trecuseră prin Pitești, mai mult de două treimi din noi. Bolnavi trupește, răniți sufletește, înfometați și înfrigurați, în celulele în care apa curgea pe pereți, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată știința Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame și tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer neprihănit cu milioane de microbi.

Atunci a murit în celula mea cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav și atât de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereții umezi, decât mâna gardianului care ne lovea sau descuia și încuia ușa, mai concretă decât pâinea și apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprișan, expectorația abundentă și urât mirositoare a unui plămân ros aproape integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toți trei.

Și totuși el, Costache muribundul, era axa și suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol. În clipa în care a murit, universul nostru și-a pierdut sensul. Atunci lumea s-a prăbușit cu vaiet, cataclismul s-a produs și noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. Și niciun indicator. Cel care ne călăuzea murise, eram înconjurați de o lume ostilă, de șase metri pătrați care supurau moarte și deznădejdea din fiecare atom de materie.

Era în luna iulie 1958, spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi și disperare: „Cu sfinții odihnește Hristoase, sufletul adormitului robului tău, Costache”. După ce i-am spălat trupul ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă în curtea închisorii. Soarele apunea, lumina lui de aur cădea peste o vegetație luxuriantă, nebună, înăbușitoare.

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în neființă, soarele nu-și întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-și pierduseră frumusețea. Încă o dată, naturii nu-i păsa de noi. Universul nostru, carcera, îi era lumii și necunoscut și indiferent.

Ne-am întors în celulă copleșiți, urând florile și copacii și cerul senin și pur și soarele de aur. Pe targa murdară și măruntă, în mijlocul curții uriașe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab – doar piele și os – (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidență slăbiciunea și urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morții. Și niciun înger nu-l păzea cu sabia de foc de profanările ulterioare. Niciunul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol și descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese pe fugă și zăceau pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale și agresive. Gardianul strigase la Iosif: „Ia-le de acolo, ia-le mai repede!” (lui îi era frică să se atingă de mort). Iosif nu l-a ascultat. „O să vă învăț eu minte pe toți, și pe voi și pe el”, a mai strigat gardianul. Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi și rugăciuni, nu schimbaserăm niciun cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul.

„Nouă, domnule gardian, ne mai puteți arăta încă multe, dar lui, nu, el v-a scăpat pentru totdeauna”. Vedeți, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar și după moarte.

De atunci, ani în șir, l-am tot chemat pe Costache Oprișan, ziua și noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte și viața de veci și niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb și ne întrebăm: „Care este hotarul dintre moarte și viață, cine este mort și cine este viu, noi sau Costache Oprișan?”. Ne amintim versurile lui Sergiu Mandinescu: „Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morți trăiesc./ Iată, de pildă eu umblu, vorbesc/ Asemenea lui,/ Așijderea ție,/ Dar viața mea nu-i,/ Nu-i prietene, decât o moarte vie”[2].

Mâna lui Dumnezeu[3]

Ce era, de fapt, Casimca?

Casimca era o secție specială a Jilavei (…). A fost o secție de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare și persecuție specială!

Cum ați rezistat?

Acolo unde a fost unire, credință adâncă și rugăciune s-a rezistat. Securitatea ne-a împărțit în așa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprișan, care-și scuipa plămânii. Nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineață scuipa cheaguri și bucăți de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, cu instabilitate psihică. În celula cu cei doi nebuni, au murit toți! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprișan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt! (…). Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată nu a scuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toți i-a iertat și mereu ne vorbea de dragoste și de iertare. Mi-aduc aminte că acolo, la Casimcă, în timpul experimentului acestuia pe care îl făcea Securitatea cu noi, cu sufletele și trupurile noastre, veneau din când în când, de la Securitate sau de la partid, nu știu de unde, oameni îmbrăcați civil, cu niște figuri reci, care deschideau ușa și se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! Nu spuneau niciun cuvânt, ne cercetau doar din priviri, cum cercetează un medic bolnavul și pe urmă plecau. Lăsau în urmă un fel de groază și simțeam ceva demonic în ei. Și când noi, tulburați, începeam să vorbim despre asta, Costache Oprișan ne spunea: „Și păcătoșii se mântuiesc și criminalii se mântuiesc! Lăsați-i în pace!”. Și atitudinea lui convertea cu adevărat sufletele noastre.

Cum rezista el, așa bolnav, în Casimcă?

Practic, el fusese adus aici ca să moară. Condițiile erau clar de exterminare (…). Dar după ce am ieșit din bătăile acelea și din căderile noastre, Dumnezeu a pus lângă fiecare pe cineva să-l susțină. Au fost unii care au polarizat câte zece oameni, alții care au strâns doi sau trei în jurul lor. De fapt, ei nu făceau nimic, ci noi eram cei care-i căutam, însetați să auzim niște lucruri, să știm că există o altă certitudine decât aceea a crimei, a păcatului, a disperării în care trăiam. Aveam nevoie de așa ceva. Dumnezeu a scos înaintea noastră oameni care ne-au salvat. Nouă, la Casimcă, ni l-a trimis pe Constantin Oprișan (…). După infernul căderii și al îndoielilor, acum ea era cu adevărat un paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tărie. Mă certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprișan! Mâncam bătaie, dar nu mă mai dureau nici loviturile, nici nimic! (…) Într-o zi m-am certat cu ofițerul de serviciu pentru Costache Oprișan, că regimul încalcă propria Constituție în privința lui. Și atunci ofițerul m-a pedepsit cu șapte zile de izolare. Acolo era exact ca la Aiud, la neagra, adică murdărie, frig… doar că mai pătrundea puțină lumină prin crăpături, pe la turelă. Am stat acolo 7 zile. În a treia zi, aveam așa, o stare de somnolență și am auzit vocea tatei care mă striga: „Gheorghe, Gheorghe, Gheorghe!”. Pe urmă m-am trezit, fiindcă au băgat pe cineva în celula de alături. Era chiar fratele lui Costache…

[1] Frag. din interviul cu Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa ce a avut loc în 6 Noiembrie 1996, în California și publicat în apariţia editorială a Părintelui Gheorghe Calciu, Hristos te cheamă!

[2] Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul prigonit, Ed. Crigarux, 2007, pp. 88-91.

[3] Frag. din Viața Părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, București, 2007, pp. 60-67.

Notă: Constantin Oprișan s-a născut în 16 martie 1921, Oncești Bacău și a fost martirizat în temuta închisoarea Jilava, unde a contactat o gravă tuberculoză, în urma torturilor și condițiilor inumane de trai.

(Material publicat în revista Atitudini, Nr. 55)