IN MEMORIAM Părintele Proclu Nicău. Am cunoscut Sfinți

PĂRINTELE ȘTIA DE CE STĂRI URMA SĂ FIU ÎNCERCATĂ…

Mă îndoiam la început de darurile pe care le căpătaseră de la Dumnezeu, necrezând că pot fi contemporană cu oameni despre care să se scrie „file de Pateric”. Pe unii, cum ar fi Părintele Proclu sau Maica Filofteia, am ajuns să îi prețuiesc abia după mutarea lor la cele veșnice. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru șansa de a-L putea cunoaște mai bine în special prin interacționarea cu trei frați din familia Nicău: Părintele Proclu, Maica Filofteia și Maica Maria (cunoscută și cu numele de Agafia ori Ana).

Eram un copil neștiutor când am pășit pentru prima dată pragul chiliei răcoroase a unui pustnic, chilie cu pereții acoperiți de icoane. Părintele cu nume neobișnuit era micuț de statură, înaintat în vârstă, cu ochii de un albastru intens, permanent umeziți în rugăciune. Vorbea greu, depunând un efort mare în rostirea fiecărui cuvânt. Părea că se sfârșește, însă cu ultimele puteri ale bătrâneții ne primea pe toți cei care veneam la el pentru folos duhovnicesc. Chiar sfinția sa ne mărturisea la un moment dat că sunt oameni care vin la el ca la ghicitoare sau chiar ca la un sfânt. Pentru asta nu îl puteam ferici cât era în viață. Însă, de fiecare dată când ne doream să ajungem la el ne pregăteam cu rugăciune și binecuvântare de la duhovnic și – slavă Domnului! – ne-a primit de fiecare dată. Eu și sora mea aveam în jur de 12 ani la prima întâlnire cu Părintele. Îi spunea tatei că încă suntem curate ca îngerii și că urmează și pentru noi „lupta”.

Sfântul ne vorbea despre folosul Tainei Sfântului Maslu, însă cu deosebire mă mișca rugăciunea lui către Maica Domnului. Era mereu pe buzele sale și cu siguranță și în inima sa.

Când sunt întrebată cum era la părintele nu pot să mă gândesc decât la starea de sfințenie care se simțea în preajma sa. Era copleșitor! De fiecare dată mă emoționam și plângeam.

În cadrul uneia dintre vizite eram mai multe persoane în chilie. De remarcat e faptul că și el și surorile sale pe care le-am cunoscut (maica Filofteia și maica Maria), când dădeau povețe, vorbeau uneori aparent pentru urechile tuturor, însă de înțeles, înțelegea doar o persoană – cea care trebuie. Eram cu familia și câțiva străini în grup, iar părintele, privind către fratele meu pe care tata îl sprijinea cu brațele, a spus: „Copiii născuți din părinți binecredincioși ajung mari în Biserică”. Tatăl meu ne-a mărturisit mie, surorii mele și mamei la ieșire că simțise în adâncul sufletului său că părintele i-a răspuns la o întrebare importantă și anume dacă Maica Domnului i-a primit sau nu copilul în Grădina sa, după cum îl promisese ca tată dinainte de zămislire.

La ultima întâlnire cu părintele, fiind în grup, tata l-a întrebat pe părintele Proclu dacă să urmeze calea fiului său. Părintele ori nu auzise, ori se făcuse că nu auzea. Atunci, tata s-a așezat în genunchi, a luat în mâini mâna slăbită a părintelui și l-a întrebat hotărât: „Părinte, să urmez calea fiului meu?”. Văzând stăruința tatei începusem să plâng. Tata, continuând, a spus: „Sunt slab. Am copii și am trăit în lume. Am dor de mănăstire, dar sunt nevrednic și neputincios. Sufletul meu își dorește odihna și lupta călugăriei la bătrânețe. Ce să fac?”. Iar părintele a răspuns: „Nu avea grijă! Când va veni dragostea lui Dumnezeu peste tine, nimic nu va mai conta”. 

Au trecut mai mulți ani de atunci și nu dădeam importanță multor învățături pe care ni le dădea Avva. Însă două amănunte importante, care mă vizau personal, le-am reținut foarte bine: că nu trebuie să stau de vorbă cu gândurile și să fac ascultare, urmând facultatea de medicină. Nu înțelesesem partea cu gândurile decât după ce adolescența mea trecuse, perioadă în care făcusem depresie. Boala aceasta sufletească și trupească m-a împiedicat să învăț la randamentul pe care îl aveam inițial. Am reușit în timp să lupt cu deznădejdea prin rugăciune. Părintele știa de ce stări urma să fiu încercată…

AȘA ERA FIREA LUI. SĂ VADĂ PE DUMNEZEU, SĂ VADĂ ÎNGERI…

Derutată și deznădăjduită, am mers în ultimul an de liceu la Maica Filofteia, rămasă singură la Mitocul Bălan după mutarea fratelui său la cele veșnice. Avea un duh al fermității ca să zic așa. Era directă și își exprima ideile punctual, nefiind totuși lipsită de dragoste. Mi-a spus că mai am o șansă să devin medic dacă duc la îndeplinire trei ascultări: să las îndrăgostirea până termin facultatea, să scap de dependența de telefon și să fac zilnic pentru înveselire Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului (nu eram complet vindecată de depresie). Am plecat de acolo plângând și din neputință am făcut neascultare. Drept urmare, am făcut altă facultate, rămânând cu un dor după „Crucea vindecătorului de trupuri”, după visul de a deveni medic.

După adormirea întru Domnul a Maicii Filofteia, aflasem de viețuirea la Mănăstirea Văratec a Maicii Ana, călugărită spre finalul vieții, Maria. Ultima soră rămasă în viață dintre cei trei mi-a sădit pentru a treia oară în viața mea curajul de a urma acest drum atât de nobil, anevoios dar sfințitor, cel al medicinei.

În cele ce urmează vă voi prezenta fragmente de folos din dialogurile înregistrate cu Maica Maria, la care se vor adăuga scurte explicații:

– Maică, cum să facem să ne păstrăm dragostea în suflet?, am întrebat.

– Trebuie post, oleacă de post: postul Crăciunului și postul Paștelui, dar trebuie să le ții!… până seara. Că din postul pe care îl ții până seara scapi de duhurile cele rele. Când matale nu ai dragoste [e că] vine diavolul și îți aduce tulburare.

Aveam într-o vreme gândul nebunesc că dacă nu voi fi căsătorită până la 25 de ani, să adopt un copil singură prin orice mijloc posibil. Astfel, o întreb:

– Maică, o să pot vreodată să adopt un copil? Eu am dorința asta, dar nu știu dacă voi avea binecuvântarea lui Dumnezeu, să am și putere…

Maica, știindu-mi gândul:

– Cum, fără să fii căsătorită?

– Nu. După ce mă căsătoresc. Să am pe lângă copiii mei și un copil adoptat, revenisem mirată. La care Maica, râzând:

– Asta m-am gândit acum… Tot aceste rugăciuni le zic. Să-ți ajute Dumnezeu să-ți dea un pui de om credincios, cu frică de Dumnezeu, să fie dor de mamă, de tată. Că dacă îi așa, cel rău se supără când vrei să ai un copil. Numai că e o socoteală. Nu cumva să stârnească ura, ura și răutatea. Dar Dumnezeu ți-ajută! Fără răbdare nu faci nimic.

După un dialog scurt în care maica îmi spune că mă voi căsători mai târziu decât mă aștept, îi cer părerea în legătură cu medicina, fiind deja studentă la altă facultate. De trei ori am întâmpinat cu neîncredere răspunsurile sale:

– Dar să fac oare medicina? Nici nu știu… Să mă fac medic?

– Să faci medicina, da. Ca să o faci, orișicine are grijă de matale.

Parcă neauzind:

– Nici nu știu… Cred că în adolescență, când am făcut depresie, mi-am pierdut șansa. Nu mai puteam învăța. Și nu știu ce să fac. Parcă nu am voință să învăț atât de mult cât se cere la această facultate, parcă nu am curaj.

– Da, Dumnezeu îți ajută! Are El grijă de toți! Zice Mântuitorul: „Nu vă întindeți la lucruri mari fără să știți ce înseamnă acelea”. Fiecare are rostul ei.

– Mi-a spus maica Filofteia de niște ascultări pe care nu le-am împlinit și n-am mai putut da la medicină, am zis în cele din urmă.

– N-ai mai putut, daa… No, fetiță, știi ce? Ca să facem voia lui Dumnezeu, scrie: „Cu ajutorul lui Dumnezeu mă voi strădui”, că e foarte greu, nu-i așa ușor, „să merg pe la multe mănăstiri și să îmi îndeplinească Dumnezeu cererea de folos”. Nu să te călugărești, doar să faci pelerinaje.

Un alt tânăr, student la master la teologie, o întreabă și el pe maica:

– Vreau să vă mai întreb un lucru: uneori mă gândesc… E greu să fii și căsătorit, dar e greu să fii și în mănăstire, că și aici e luptă mare. Nu știu cum să mă hotărăsc.

Maica, știind că tânărul a mai primit răspunsul la această întrebare îi spune:

– Nu… Tot aceeași.

– Tot aceeași? întreabă mirat.

– Da.

– Că mă gândesc așa să mă însor, că mi s-a părut greu la mănăstire, a încercat să insiste.

– La mănăstire? Da, mai degrabă la mănăstire. Că la mănăstire când ai tulburare, apoi vine Mântuitorul cu tot cu îngerii și-l fugărește pe diavol. Fie voia Domnului! Toți îngerii vin să salveze un suflet care crede în Dumnezeu. 

Revenind după ceva timp cu amănunte din confruntarea ispitelor grele:

– Că doar diavolul… Îi vezi coarnele, îi vezi coada… Atâta. Da’ faci cruce, faci metanii și, când le faci pe astea, zici: „Înapoia mea, satano!”. Că ai să-l vezi în fața ta când te închini. Și tu trebuie să-l cerți oleacă. „Înapoia mea, satano! Ce-ai venit să mă tulburi?”. Da, da, așa spune! „Foarte dușmănoși sunt oamenii de partea lui Dumnezeu! Ca cei mai răi oameni!”. Că cică așa strigă diavolii: „Of, m-am săturat de oamenii ăștia ai lui Dumnezeu! …Și-apoi, când ai o ispită, o supărare, că plângi, și îți dai seama că vine de la diavolul…

– Cum își dă omul seama?, întreabă studentul.

– Îi vede coarnele și coada. Ai înțeles? Că acelea nu dispar de la el. Coarnele urâte și coada… Și el, când se apropie de tine, ți-i rău, nu poți suporta. Ți-i rău, matale? Apoi metanii și închinăciuni. Că ar putea să facă și el, dar nu, nu vrea. Nu se smerește. Metania-i o smerenie. Rugăciunea-i o smerenie. Dar, diavolul nu vrea rugăciuni adânci, din toată inima. Apoi la rugăciune vine să te supere mai tare.

– Dar cum să facem să nu avem atâtea gânduri în timpul rugăciunii?

Maica, reluând șirul gândurilor:

– Metanii. Le faci în timpul în care ai supărări și gânduri. Se lasă altele și se fugărește diavolul. Zici Tatăl Nostru, zici psalmii, rugăciuni. Cu Dumnezeu înainte! Vezi că el (diavolul) nu e tot trupul lui. El e jumate. Iar când vrea să vină să te tulbure, face „hodorog!”… prin pod, prin casă, prin grajd, prin camere… ca să nu te poți ruga cum trebuie. Dar care e tare și face ce am spus, îl poate fugări. Căci pentru astea nu îl poate primi Dumnezeu în Împărăția Cerurilor pe diavol, pentru că nu le face. Și zici: „Maica Domnului, păzește-mă și ajută-mă să pot să fac o faptă bună”. Să pomenești și pe Maica Domnului și pe îngerul păzitor și pe toți sfinții și atunci pocnesc diavolii, îi auzi cum pocnesc, fel de fel de panaramă fac.

– I-ați auzit așa, nu? întrebarăm curioși.

– Da, da, i-am auzit. Dar fac urât, căci cu ei nu merge să îi iei cu încetișorul. Faci cruce des.

La un moment dat i-am făcut cadou o pictură cu Părintele Proclu, realizată de mine, când Maica, luând tablouașul, exclamă cu bucurie:

– Ia uitați-vă aici! E exact cum era el în pustie.

Și face un cerc ca o aureolă în jurul capului. La care întreb:

– Așa era el, luminos? (îl pictasem cu aureolă).

– Da, da, așa era.

Privind lucrarea pe care o numea „icoană”:

– Ia uite aici, ce frumos! Așa, pustnicește… Ia uite și aici… A stat în pustie în Râpa lui Coroi.  Dar ce drag mi-i mie acuma! E cu adevărat Părintele Proclu.

– Vă e dor de el?

– Ee, acum m-am obișnuit. Da… El citea paraclise, acatiste, pentru necazurile lui. Și dacă o citit, i s-o schimbat și fața. Și-a schimbat fața așa, ca un pustnic din pădure. Așa era firea lui. Să vadă pe Dumnezeu, să vadă îngeri…

(a consemnat M.S.)

Articol publicat în REVISTA ATITUDINI NR. 68