În spatele unui curcubeu se ascunde zâmbetul lui Dumnezeu

În spatele unui curcubeu se ascunde zâmbetul lui Dumnezeu. (Viorel Vişan)

-A apărut curcubeul! Iată – l! Priviți-l!
– Unde-i?, se întreabă curios câte vreun copil care nu l-a ochit încă cu privirea.
-Uite- acolo. Ce nu-l vezi?
– Aha! Iaca-acum l-am văzut. Waw!!!!! Ce frumos este!
Această bucurie copilărească a apariției curcubeului ne învăluie pe toți: şi pe cei mari, şi pe cei mici, de fiecare dată când prindem cu privirea curcubeul.
Chipul ni se luminează. Şi în inimă se face cald şi bine.
Ce poate face un curcubeu, îți zici atunci în sinea ta şi gândul te duce la poveste…

Povestea spune că cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoare, cea mai iubită.
Verdele spuse: “Uitati-vă la iarbă, frunze şi copaci. In mod evident vedeti şi voi că sunt cea mai importantă culoare. Sunt culoarea vietii şi a speranţei. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţi că sunt peste tot”.
Albastrul l-a întrerupt şi exclamă: “Gândiţi-vă la cer şi la mare. Apa stă la baza vieţii şi fără mine nu ar exista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!”
Galbenul râse: “Eu sunt luminos şi cald, iar tu eşti atât de serios. De fiecare dată când te uiţi la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui zâmbeşti. Soarele, luna şi stelele sunt galbene, frumuseţea mea este atât de evidentă încât oricine mă vede rămâne uimit.”
Portocaliul începu să se laude: ” Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau putere. Morcovul, portocala şi dovleacul au multe vitamine. Şi atunci cănd portocaliul umple cerul, la răsărit sau la apus, frumuseţea mea este atât de evidentă încât toţi cei ce mă văd se opresc să mă privească cu admiraţie şi uimire.”
Ei bine, Rosul începu să strige: “Eu sunt conducătorul întregii vieţi. Sângele este roşu şi sângele înseamnă viaţă. Eu sunt culoarea pasiunii şi a iubirii.”
Violetul se ridică în picioare şi era foarte înalt. El vorbi dând foarte multă importanţă spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperială şi a regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii şi a înţelepciunii.”
La sfârşit, cu o voce joasă şi timidă, Indigoul spuse: “Cu greu mă observaţi, însă deşi sunt tăcut, fără mine nu aţi fi nimic. Aveţi nevoie de mine pentru echilibru şi contrast şi pentru linişte interioară.”
Argumentarile au continuat, fiecare culoare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi şi certându-se. Fiecare în parte considera că este perfecţiunea întruchipată. În timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Începu să tune şi să plouă cu găleata.
Culorile tremurară de frică şi se strânseră în braţe pentru a se linişti şi proteja una pe alta.
Apoi ploaia începu să vorbească: “Voi, culorilor, sunteţi atât de nesăbuite. Vă certaţi care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlate. Nu înţelegeţi că fiecare în parte aţi fost făcute cu un scop special. Fiecare este unică şi diferită. Luaţi-vă de mâini şi urmaţi-mă!”
Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară şi se luară de mâini. “De acum încolo”, zise ploaia, “când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat.
Curcubeul va fi un semn al păcii şi al speranţei.”