Încrederea pe care ne-o acordă Dumnezeu

“Ei i-au zis: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. El le-a zis: Duceţi-vă şi voi“ (Matei 20, 7)

Oamenii la care se referea Domnul în această parabolă stătuseră degeaba până la ceasul al unsprezecelea. Veniseră târziu şi nimeni nu-i mai tocmea la lucru. Dar Domnul găseşte ocupaţie şi pentru cei de care nu se interesează nimeni, pentru cei mai leneşi. De ce intârziaseră atâţia oameni, rămânând fără nicio treabă? Pentru că, in general, oamenii sunt neincrezători faţă de cei care au greşit o dată, considerând că nu mai sunt buni de nimic.

Domnul crede că oamenii se pot îndrepta. Nu dispreţuieşte pe nimeni, nu respinge pe nimeni dintre cei care vin la El, chiar şi în al unsprezecelea ceas; îi dă posibilitatea să se îndrepte. Unul dintre cei mai vrednici lucrători în via Domnului a fost tocmai un om al ceasului al unsprezecelea, Apostolul Pavel. Cei pe care şi-i dorea colaboratori îl priveau cu neîncredere, ca pe un om căzut, dar „via” în care l-a chemat Domnul să lucreze avea să fie rodnică.

Mulţi dintre noi venim în al unsprezecelea ceas, apropiaţii noştri ne întorc spatele, ca şi când pentru noi n-ar mai exista loc, dar Tu, Doamne, ne vei găsi unul, în vie! Tu ai străbătut de unul singur lungul drum al suferinţei. Ai fost respins şi părăsit de toţi. Dar le acorzi încredere şi întârziaţilor. Le laşi uşa deschisă păcătoşilor care se căiesc; îi primeşti la Tine pe toţi refuzaţii; totul este cu putinţă la Tine.

Pe Tine nu Te înspăimântă nici cea mai neagră noapte. Prin bezna cea mai deasă vezi o geană de lumină; în sufletul cel mai negru găseşti un sâmbure de lumină.