Infernul – între a fi sau a nu fi

Osânda veşnică, care pare să contrazică profund noţiunea de bunătate nesfârşită a lui Dumnezeu, este una dintre cele mai dezbătute teme din istoria infernului. Problema infernului creştin rămâne în continuare o chestiune sensibilă, potrivit celor spuse de Georges Minois în cartea sa „Istoria infernurilor”: „Adversarii infernului creştin vor ataca neîncetat această învăţătură, considerată drept punctul slab al doctrinei creştine, breşa prin care se poate pătrunde în cetate pentru a o distruge”. Şi, în parte, acesta are perfectă dreptate.

În primul rând, predica despre infern nu îl mai sensibilizează pe omul contemporan, fiind părtaş la experienţele cutremurătoare ale începutului de mileniu, iar credinţa în infernul creştin tradiţional se prăbuşeşte. În al doilea rând, în secolul XXI vorbesc mai mult ateii decât creştinii, despre infern; aşa cum bine observă şi Jean Guitton: „În aceste vremuri în care credincioşii încearcă să atenueze rigorile osândirii veşnice, printr-un curios paradox, expresiile cele mai precise ale lumii infernale trebuie căutate în tabăra filosofilor indiferenţi sau chiar atei declaraţi”.

Astfel, credem că în nici o altă perioadă a timpului posibilitatea infernului nu a trezit mai mult interes şi nu s-a bucurat de mai multă complezenţă din partea gândirii laice independentă de orice credinţă ca în zilele noastre. Totuşi, infernurile laice se deosebesc categoric de cele creştine prin aceea că resping ideea unei pedepse impuse din afară. Astăzi, infernul creştin tradiţional şochează nu atât prin suferinţele pe care le implică, cât prin nedreptatea revoltătoare a osândirii veşnice de către un Dumnezeu socotit bun.

De altfel, unele cercetări au relevat faptul că una din cauzele principale ale îndepărtării de Dumnezeu şi ale ateismului o constituie tocmai imaginea acestui Dumnezeu justiţiar care-i aruncă pe oameni în chinuri veşnice, îngrozitoare. În acest sens, Georges Bernanos scrie: „Dar voi ce aţi făcut cu infernul? L-aţi transformat într-un soi de închisoare veşnică, asemănătoare cu ale noastre, în care închideţi cu perfidie dinainte vânatul omenesc… Ce om cu judecată, ce om cu demnitate ar accepta, fără să fie dezgustat de o asemenea imagine a justiţiei divine? (…) Infern, doamnă, înseamnă să nu mai iubeşti.”

Omul mileniului al III-lea descoperă mai ales că infernul e în el. „Dacă omul nu înţelege infernul, înseamnă că nu şi-a înţeles propria inimă” ne spune Marcel Jouhandeau. Şi apoi: „Acolo unde mă aflu eu, acolo se află şi voinţa mea liberă, iar acolo unde se află voinţa mea liberă, acolo este, în starea latentă, infernul absolut şi veşnic. Pentru Sartre, dimpotrivă, „infernul sunt ceilalţi”, a căror privire este o judecată, o tortură care ne deposedează de noi înşine. Şi pentru Heidegger infernul constă în angoasă existenţială, în disperarea pe care o provoacă dizolvarea eului în anonimatul lumii. Un alt iad este cel al lui Camus, un infern al absurdului în care se prăbuşeşte o lume guvernată la întâmplare. Într-un sens proxim se vorbeşte de un infern cotidian, constituit de febrila şi deşarta agitaţie a oamenilor, de acest ridicol şi grotesc furnicar.

În al treilea rând, a apărut teoria infernului-paradis considerată singura cale oferită reflexiei la început de mileniu. „Să nu fie oare paradisul şi infernul cele două faţete contradictorii ale unei realităţi unice în om? Două virtualităţi ale aceleiaşi persoane, care se actualizează alternativ (…) Omul nu e oare osândit şi ales, bun şi rău? … lumea nu este simultan şi rai şi iad?”, după cum ne spune Jean Guitton.

Totuşi, cel care ne duce la o concluzie acceptabilă este George Minois: „Salvarea constă în renunţarea la afirmarea exagerată a unei laturi a persoanei sau a alteia. Reluând într-o formă opusă fraza lui Pascal, dar fiind de fapt de acord cu el, putem spune: omul este înger şi fiară; cine vrea să fie numai înger sau numai fiară ajunge în iad”.

Aşadar, mântuirea se află în afirmarea contradictoriului; aceasta este adevărata umilinţă, infernul rezidă în alegerea exclusivă, deci mutilantă. Omul este da şi nu, fiinţă şi neant. A fi sau a nu fi, aceasta este într-adevăr întrebarea infernală. A fi şi a nu fi, aceasta este mântuirea.

Doamne ajută!

Ştefan Popa din mun. Cluj-Napoca