Îngerul rănit
6:25, luni, 15 iunie, 2015 | Cuvinte-cheie: copii, fapte bune, iertare, inger, moarte, păcate, povestiri, suflet
Obosită de petreceri, femeia uşoară coboară din pat şi se aşează în faţa oglinzii. Avea părul încâlcit şi ochii obosiţi de nesomn. O clipă avu impresia că e urâtă, dar mâna i se duse involuntar după cutia cu farduri şi, cu mişcări lenoase, dar precise, prinse a se găti…
Îşi netezi ridurile, îşi ascunse vârsta. Îşi puse pe faţă o mască a indiferenţei.
„E singurul lucru pe care-l ştiu să-l fac cel mai bine”, gândi satisfăcută.
Când totul era pe sfârşite, vru să se ridice, dar o forţă teribilă o ţintui în fotoliu. Neclintită, urmări cu ochii minţii cum lama unei săbii nevăzute coboară peste ea. Afară, câinii de pază se rupseră din lanţuri şi o zbughise în toate părţile. O mână rece i se aşeză pe umăr.
– Ce se întâmplă? işi auzi propria voce.
– Nimic. Stai liniştită, o potoli cineva.
– Cine sunteţi ?
– Ştii foarte bine cine sunt! veni răspunsul.
Un fior de gheaţă o făcu să se cutremure de spaimă, când înţelese cu cine stă de vorbă.
– Dumneata? Ce treabă ai cu mine? Sunt încă tânără! Sunt sănătoasă!
– Am venit să-ţi amintesc că omul trebuie să-şi îngrijească nu numai corpul, dar şi sufletul.
– Cum vine asta? întrebă ea nedumerită, examinându-şi în oglindă înfăţişarea de păpuşă. Arăt superb!
Aşa este, zise intrusa. Ai chip de înger, dar sufletul – urât ca un păcat. Deci, schimbă-l, fă ceva cu el, împodobeşte-l, dacă nu vrei să mă superi.
– Bine. O fac imediat! O asigură stăpâna casei, agăţând în dreptul inimii cele mai scumpe bijuterii pe care le avea.
– Eşti o naivă! Te compătimesc! îi reproşă nemulţumită străina vizitatoare şi plecă mai tristă decât în clipa când a venit la ea.
Rămasă singură, femeia îşi făcu repede semnul crucii şi căzu pe gânduri…
***
Când trecu a doua oară pe la dânsa, cea care venise din tărâmuri înspăimântătoare o găsi pe femeia uşuratică ajutând nişte copii orfani.
– De ce faci asta ? se interesă.
– Nu ştiu. Aşa am simţit că trebuie să procedez…Atunci în ziua în care m-ai vizitat, ceva s-a rupt în mine. Am înţeles că duc o viaţă fără sens, că sunt ruşinea satului şi că, probabil, îngerii m-au părăsit.
– Îngerii ? preciză vizitatoarea ei puţin mirată.
Femeia tresări incomodă şi pentru prima oară i se uită în ochi.
– Nu ei sunt responsabili de drumul pe care-l parcurgem? Nu ei sunt primii care mor atunci când noi păcătuim?
Dar întrebarea i se stinse la jumătatea frazei, pentru că ochii pe care îi privea erau, de fapt, expresia a două lumi atât de diferite şi, totodată, atât de înrudite, încât o podidiră lacrimile şi ea se folosi de podul palmelor, ca să le şteargă.
Când îşi reveni, constată că nimeni nu se afla în preajma ei şi doar în suflet îi vibra o voce aspră care întreba dojenitor:
– Există, oare, un păcat mai mare decât acela de a omorî un înger?