Însingurat, dar fără dispreț

Creștinismul este o cultură a expe­rienței. În lipsa ei totul se transformă într-un sistem arid, care poate avea cel mult virtutea unei anumite coerențe și o oarecare utilitate socială. Dar viața din inima propovăduirii rămâne, în asemenea condiții, doar un cuvânt lipsit de acoperire.

Avva Teodor de la Ferme dă o definiție a monahismului, care pornește tocmai de la experiență: „Cel care cunoaște dulceața chiliei fuge de aproapele său, dar fără dispreț”. Condiția necesară pentru fuga de lume este o experiență fondatoare: întâlnirea cu Dumnezeu în singurătate. Dulceața chiliei este, în limbajul monahal, sinonimă cu bucuria rugăciunii, fără nici o trimitere la confort și comoditate. Ieșirea din lume nu este un gest născut din lașitate, din neputință, din dorința de a eluda obligațiile familiale sau sociale. Experiența lui Dumnezeu și nădejdea împlinirii planului divin sunt cele care determină însingurarea.

Marele pericol care îi pândește pe oameni este să creadă cu orice prilej că ceea ce fac ei este important, iar ce fac ceilalți este secundar. Cei activi îi dispre­țuiesc pe cei contemplativi, pentru lipsa lor de pragmatism, în vreme ce oamenii meditativi și interiorizați îi privesc de sus pe cei care nu au înțeles suficient și s-au afundat în amnezia alergăturii cotidiene. E veșnica poveste a Martei și Mariei, care nu se pot concilia în iubire fraternă. Avva Teodor de la Ferme sesizează cât de repede și cu câtă ușurință se poate insinua în inimă sentimentul propriei superiorități, al mândriei care te face să te vezi pe tine ca pe un privilegiat, un ales al Domnului, izbăvit din mulțimea neînțelegătoare. Pentru cei lipsiți de experiență, o cât de mică bucurie duhovnicească, un mic efort la rugăciune se pot transforma în pricină de sminteală pentru că vin însoțite de disprețul față de cei nu atât de privilegiați.

De aceea bătrânul atrage atenția asupra faptului că retragerea este rezultatul chemării lui Dumnezeu, devenită vizibilă în „dulceața chiliei”, dar prima condiție este ca retragerea să nu fie însoțită de dispreț pentru lumea și oamenii care au fost lăsați în urmă. Disprețul nu este decât una dintre manifestările cele mai grosolane ale mândriei. Ieșirea din lume născută din dragostea de Dumnezeu este dublată de efortul permanent al rugăciunii pentru întreaga lume. Monahul este deci despărțit de toți și unit cu toți, așa cum îl definește Evagrie Ponticul. Mândria îl alungă pe cel rupt de lume într-o singurătate adâncă, pentru că rupe unitatea cu cei care ar fi trebuit să încapă în inima sa tot mai largă. Singura consolare rămasă este minciuna dureroasă a propriei importanțe.

Creștinismul este, așadar, experiență. Propria experiență, așezată pe temeiul experiențelor înaintașilor, care girează adevărul trăirii și avertizează constant cu privire la posibilele derapaje. În apoftegma avvei Teodor de la Ferme se regăsesc ambele experiențe. Dulceața chiliei care determină retragerea este propria experiență, dar avertismentul cu privire la pericolul disprețului reprezintă deja vocea matură a predaniei.

Paul Siladi, material publicat în Ziarul Lumina