Intelectualii români şi Biserica – dialog cu Părintele Justin Pârvu

– Părinte, trei dintre cei mai importanţi stîlpi ai naţiunii noastre – Familia, Şcoala, Armata – sînt şubreziţi de atacurile repetate date asupra lor ani în şir. Azi, asistăm cum Biserica, al patrulea şi ultimul slîlp al neamului, este lovit cu metodă. În faţa unor asemenea agresiuni, care ameninţă însăşi fiinţa noastră naţională, cea mai mare partea intelectualităţii române este impasibilă, cînd nu dă o mînă de ajutor agresorilor. Cum ar putea fi treziţi intelectualii aceştia, cum ar putea fi aduşi în sau măcar lîngă Biserică?

– Din păcate, majoritatea intelectualilor noştri sînt călăuziţi de principiile materialismului dialectic. E nevoie poate de zeci de ani pentru ca intelectualitatea română să scape de această racilă, ca elită să se regenereze din elementele sănătoase ale neamului, care se nasc, cum am mai spus, din viaţa spirituală.
Dacă două, trei parohii şi-ar uni forţele şi ar face o şcoală, unde, prin educaţie, să strîngă legătura copiilor cu Biserica, ar fi mai uşor. La şcoala laică, tinerii sînt derutaţi cu tot felul de materii care ori nu le sînt folositoare, ori sînt de-a dreptul dăunătoare. Foarte puţine lucruri învăţate în şcolile laice te îndeamnă spre o viaţă morală.
Astăzi, străinii vin la noi şi îi atrag pe copiii inteligenţi, îi duc la şcoli peste hotare, le oferă burse, ajutoare, îi duc la casele de rugăciune ale unor secte, şi-i cîştigă de partea lor, pentru că îi construiesc în spiritul lor. În felul acesta pierdem minţi foarte valoroase. Noi nu sîntem organizaţi administrativ să putem să îi ajutăm pe cei săraci. Le promitem Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu reuşim să le oferim ceva palpabil, ceva practic aici.

– E vorba de misionarism, părinte…

– Misionarismul preoţilor ortodocşi ar trebui îndreptat în această direcţie a instruirii şi sprijinirii copiilor şi tinerilor, căci ei sînt cei care vor lua mîine frîiele ţării. Preoţii trebuie să formeze elementele de rezistenţă contra pornirilor şi practicilor satanice, împotriva a tot ce nu este plăcut lui Dumnezeu. La ora actuală nu este de ajuns să fii un creştin oarecare, ci trebuie să fii în stare să mărturiseşti credinţa ta prin jertfă şi, la nevoie, chiar cu preţul vieţii.

– Mi se pare că azi creştinii îl mărturisesc formal pe Hristos.

– Nu toţi creştinii sînt conştienţi de acest mare Adevăr care este Hristos. Nu realizăm un lucru esenţial: că Hristos este cu noi în toată vremea, şi cînd facem bine, şi cînd facem rău. Şi aşa va fi pînă la sfîrşitul veacurilor. E nevoie de o trăire adîncă a credinţei, e necesar să citim mai des Sfînta Scriptură …

– Mai este posibilă naşterea unei generaţii revoluţionare în sens spiritual?

– Desigur. Oricînd. Harul lui Dumnezeu nu va lipsi decît atunci cînd totul va fi pustiit. Însă, atîta vreme cît se va sluji Sfînta Liturghie, cît va exista Biserica lui Hristos, cît va trăi chiar şi un singur om credincios, prin acesta Dumnezeu va continua istoria.

Şcoala creştină

– Părinte, generaţiile crescute în timpul comunismului nu au avut parte de o educaţie religioasă cum se cuvine. Drept urmare, suferă încă de unele tare sufleteşti. Unii dintre noi încercăm să ne educăm şi să-i îndreptăm şi pe alţii, dar este foarte greu. Cum am putea izbuti mai repede într-o asemenea întreprindere?

– Cîte ceva se face azi în şcoală, la orele de religie în special. Preoţii mai sînt prezenţi în şcoli şi cu servicii religioase. Copiii care caută repere pentru o viaţă curată, pentru o viaţă în duh creştin, au unde să le găsească. Însănătoşirea sufletească a unui popor, însă, se petrece într-o lungă perioadă de timp. Gîndiţi-vă că vreme de 50 de ani, cît am fost sub comunişti, au fost modificate fundamental mentalităţi, au fost schilodite sufletele românilor, pentru unii poate pentru totdeauna. Cine înţelege că face parte din Biserica vie a lui Hristos şi că menirea lui pe pămînt este să facă tot ce este posibil, omeneşte vorbind, pentru a cîştiga mîntuirea sufletului său, nu poate fi indiferent la căderea morală a unui frate al său întru Domnul. De aceea, cu toţii avem datoria de a face ce ne stă în putinţă spre a ne ajuta semenii să apuce pe calea mîntuirii.

Temniţele comuniste – mănăstiri ale mînturii noastre

– Trecînd la alt subiect, despre care puţini români ştiu adevărul, spuneţi-ne, Părinte, ca unul care aţi suferit în temniţelecomuniste, cum a fost posibil la un popor creştin aşa-numitul “fenomen Piteşti”?

– Despre Piteşti şi despre toate închisorile din România – în regimul comunist -, despre toate acele locuri de cazne, de trudă, de osîndă, de căderi şi de înălţări negîndite, aş putea spune că sunt mănăstirile noastre, sînt altarele noastre, unde ne-am ispăşit mare parte din păcatele firii omeneşti. “Fenomenul Piteşti”, odiosul sistem cinic numit al “reeducării”, prin care călăii comunişti au vrut să ne smulgă ultima fărîmă de credinţă şi să ne umilească în ultimul grad, nu este explicabil decît prin prisma păcatelor pe care le-a avut de răscumpărat o generaţie pentru întreg neamul românesc.

– Atunci, de ce atîta indiferenţă faţă de aceste veritabile altare de jertfă naţională?

– În aceste “mănăstiri” subterane au fost date cele mai mari jertfe posibile. Este blamabil că aceste monumente de jertfă şi demnitate românească şi creştină sunt în continuare folosite drept puşcării pentru deţinuţi de drept comun sau au fost lăsate în paragină.

Spre pildă, la Aiud, pe povîrnişul acela unde au fost îngropaţi nenumăraţi deţinuţi politici omorîţi sub tortură sau de boală, pe pămîntul acela mustind de jertfă s-a construit un gater. Mai mult, sînt coteţe de porci şi păsări aşezate pe mormintele fără cruce ale acelor oameni. Oriunde te-ai duce, la Gherla, la Piteşti, la Sighet, gropile comune ale deţinuţilor politici sînt lăsate sub bălării, fără îngrijire şi fără pic de respect pentru jertfa lor. Parcă am fi o ţară de barbari. Şi nici măcar atît, căci şi barbarii au respect pentru morţii lor. Din fericire, mai sînt creştini, mai ales dintre deţinuţii politici supravieţuitori, care se îngrijesc, acolo unde li se permite, de mormintele unor tovarăşi de suferinţă.

Cine ştie cîte sute sau mii de trupuri ucise în chinuri se vor fi sfinţit din voia Domnului, ca acela al Părintelui Ilie Lăcătuşu, dar stau nedescoperite şi necinstite?

Să ştiţi că şi din aceasta pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu cinstim, nu respectăm, nu recunoaştem jertfa. Ne opunem cu îndîrjire descoperirii unor moaşte de sfinţi români.

Ascetismul nostru, viaţa noastră monahală, viaţa creştină românească în acest secol nu se poate concentra decît în centrele de calvar românesc mîntuitor, pe Golgotele noastre: la Aiud, Gherla, Piteşti şi în alte locuri.

A consemnat Eleodorus ENĂCHESCU
Revista ROST, noiembrie 2002

http://manastirea.petru-voda.ro