Înțelegerea morții e ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire

Nu moartea e groaznică, groaznic e faptul când din ea nu înțelege nimic cel care rămâne în viață, când ea nu servește unei cauze. Moartea pentru o cauză, așa cum s-au jertfit atâția oameni în închisorile comuniste, n-a fost zadarnică. Dacă noi îi cinstim azi, dacă le aprindem o lumânare și le prețuim gesturile și sacrificiul, înseamnă că n-au murit degeaba, poporul înțelege ceva din martirajul lor și ia aminte. Oamenii care mor în epidemii sau accidente mai sunt cinstiți așa cum sunt cinstiți cei care au murit în numele patriei? De asta, cel care a scăpat din temnița comunistă trebuie să depună mărturie în numele celor care au murit acolo. Moartea acolo nu a ales, acolo moartea a luat cum a vrut ea, pe cine a vrut ea, dar și după cum a dictat Dumnezeu. Moartea înseamnă și trecere, de aceea și cele muritoare se mai numesc trecătoare, pe care noi trebuie să le supunem celor nemuritoare.

Spune Patericul că doi creștini lucrau la pădure și tocmai doborau un copac. Zice unul: „Uite așa e viața omului. Trăim, ne zbatem, la urmă vine moartea și ne doboară ca pe copacul acesta și nu se alege nimic”. Celălalt i-a replicat: „Ba nu-i așa frate. Abia după ce am doborât copacul vom vedea dacă e bun pentru o construcție, dacă e potrivit pentru mobilă într-o casă de oameni, dacă e bun pentru instrumente muzicale sau e bun doar pentru a arde în foc. Așa și cu omul, Dumnezeu îl cântărește la timpul potrivit și îl hărăzește pentru lucruri nobile sau îl aruncă în focul veșnic. Pentru viața veșnică, omul se pregătește în timpul vieții sale muritoare. Cine nu trece prin moarte, nu poate câștiga viața fără de moarte”.

După trup, omul este muritor, iar după suflet este nemuritor. Sufletul nemuritor are puterea de a alege între a supune patimile și moartea și între a fi supus patimilor și morții. Noi ne atragem moartea prin greșita folosire a libertății noastre cu care am fost creați. De aceea, îngerii ne străjuiesc neîncetat și ne ghidează în viață.

Moartea are și un sens duhovnicesc, adică să murim păcatului, pentru că Hristos, prin moartea Sa, ne-a dăruit nouă viața și învierea. Să nu uităm că noi trebuie să ne lepădăm de viața noastră cea trupească și să înviem în Hristos, murind pentru viața aceasta.

Înțelegerea morții e ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire. Sunt oameni care mor foarte liniștiți, calmi. Așa a murit o maică de-a noastră, Tomaida. S-a ridicat din pat cu un zâmbet senin, în timp ce maica însoțitoare plângea, s-a uitat drept înainte și a zis: „Ia uite ce frumos!” Apoi s-a uitat cu tristețe în partea stângă și a zis: „Iată, au venit și ăștia ca să-mi vadă sufletul”. Apoi a întrebat: „Cât mai e până la ora trei?”. „Păi suntem la ora 11 și jumătate”, i-a spus maica din preajmă. S-a liniștit ca omul care se odihnește înainte de o mare călătorie. Apoi, la ora 3, s-a stins cu un zâmbet liniștitor pe față. Maicile au dus-o la Iași, acolo de unde era. M-am dus și eu a doua zi, pe la patru și jumătate, maicile erau la priveghi după obicei și am luat iconița să o sărut. Dar o maică îmi atrage atenția că maica avea o picătură de sânge în loc de lacrimă și n-am mai fost în stare să o sărut. Suferința ei i-a adus desăvârșirea, lacrima de sânge era viața netrăită aici pe pământ, continuată cu viața de apoi.

Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Conta, 2007