Interviu cu părintele Macarie Simonopetritul – Athos, 2024

Episcopul Petru (= E.P) discută cu părintele Macarie Simonopetritul (= M.S.)

E.P. Preacuvioase Părinte Macarie, vreau să vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi oferi un nou interviu, având în vedere că toate celelalte discuții pe care le-am purtat în anii trecuți au fost foarte bine receptate de cititorii blogului meu. Bineînțeles, Sfinția Voastră nu vorbiți în numele Muntelui Athos și nici eu nu am pretenția sau intenția de a difuza răspunsuri ca din partea unui guru infailibil. Aveți totuși o experiență monahală îndelungată și, pe lângă studiile magistrale pe care le-ați făcut, ați avut și onoarea de a fi ucenicul lui gheronda Emilianos, în duhul căruia v-ați format. Toate acestea vă recomandă ca un monah și teolog de la care avem ce învăța, întrucât reușiți să combinați cu mult discernământ erudiția științifică cu fidelitatea față de Tradiția Bisericii.

Aș vrea să începem discuția de astăzi cu câteva întrebări legate de convertirea crescândă a creștinilor occidentali la Ortodoxie, având în vedere că și Sfinția Voastră, născut într-o familie de francezi romano-catolici, ați trecut prin experiența convertirii. Fără îndoială, este o lucrare a Duhului Sfânt cu acești convertiți, dar, omenește vorbind, ce credeți că îl face pe un romano-catolic sau protestant să abandoneze propria tradiție și să se intereseze de Ortodoxie? Mai ales după Conciliul II Vatican (1962-1965), foarte mulți creștini occidentali erau scandalizați de reformele teologice și liturgice realizate la acea vreme, iar mai nou, aceștia sunt contrariați și de felul în care sunt abordate anumite subiecte de moralitate. Ce-i atrage pe occidentali la Ortodoxie: adevărul de credință, pe care unii ajung să-l descopere, inclusiv pe calea internetului sau, mai degrabă, o necesitate lăuntrică de trăire spirituală, adică duhul ascetic al Bisericii și isihasmul ortodox (comparate sau chiar confundate uneori cu „spiritualitatea orientală” necreștină)? Ce credeți că ar trebui să le oferim noi celor care se interesează de Ortodoxie? 

M.S. Eu am devenit ortodox mai bine de 45 de ani în urmă. Desigur, anumite lucruri erau diferite atunci, dar nu foarte mult, pentru că vorbim de o perioadă istorică nu foarte îndepărtată, iar starea de acum a societății își are originea în inovațiile și reformele de atunci. Probabil știți că, în anii 60-70 (ai secolului trecut), în rândul tinerilor se producea o mișcare, care era asemenea unui strigăt de disperare; domnea o dezamăgire generală a tinerilor, care nu mai doreau un mod de viaţă bazat pe obsesia după bani și putere. Aș face o comparație cu marxismul, care a stat la baza regimurilor dictatoriale și anarhiste din Răsărit și Apus, chiar dacă, în fiecare caz, marxismul era înțeles și aplicat diferit. Deci, oamenii erau în căutarea unui nou model de viață care să-i facă fericiți și au ales calea revoltei și a opoziției față de ceea ce părea depășit. Bineînțeles, nici anihilarea dreptului la proprietate privată în numele unei egalități și fericiri colective, și nici liberalismul sexual sau alte forme de satisfacere a instinctelor și simțurilor nu l-au făcut pe om fericit. Prin urmare, omul continuă să caute acel „altceva”, care ar putea să-l facă fericit. Acelaşi simțământ că ceva nu merge bine, se resimte și în rândul tineretului de astăzi: nu se simt fericiţi și liniştiţi, caută acel „ceva” care să-i facă să se considere împliniți. Aceasta este o împotrivire faţă de modul de viaţă occidental, mult prea hidonist, care-i face pe oameni să privească spre Răsărit. Unii încearcă să găsească acest „altceva” în hinduism, budism sau diferite abordări psihanalitice ale sinelui, unde nu este loc pentru Dumnezeu, iar omul este considerat a fi „măsura tuturor lucrurilor”. Aceasta este un fel de spiritualitate fără Dumnezeu. Alții, educați în spiritul ideologiei de gen și a progresismului woke, își caută fericirea în distracții, droguri, relații LGBT și alte experiențe propuse inclusiv în școli și universități, dar care lasă în urmă un gol și mai mare, pentru că sunt căi distructive și sinucigașe. Probabil încă nu s-a atins o masă critică de dezgust, ca să vedem și o împotrivire pe măsură, dar ea cu siguranță va veni. Cred că oamenii vor înţelege unde-i duc aceste curente şi se vor împotrivi, aşa cum şi eu, acum 45 de ani în urmă, dintr-o împotrivire lăuntrică faţă de curentul vremii, am simţit nevoia să schimb ceva. Cei care înțeleg acest lucru, mai ales dacă au deja convingeri creștine, caută mediul în care acestea să fie luate în serios și observă că acest mediu este Ortodoxia, care atrage inclusiv prin tradiționalismul ei și acrivia cu care se ține legată de rădăcinile ei, care se prelungesc în transcendent. Ei caută nişte valori mai stabile, caută ceva serios, care are istorie și tradiţie. Unii dintre ei sunt atraşi de icoana ortodoxă, de Liturghie, de frumos, de ritualul ortodox. Faptul că ortodoxia promovează tradiţia, dogma, adevărul – aceasta ar putea în viitor să reprezinte ceva foarte important pentru cei care nu mai găsesc valoare și sens în ceea ce le oferă lumea. De aceea, cred că ortodocşii, în loc să răspundă provocării woke și să meargă împotriva lor, ar trebui mai degrabă să-i întâmpine pe tineri cu valorile noastre, cu adevărul [de credinţă] în care credem şi care este absolut, şi mai mult decât atât, că fiind ortodocși, suntem fericiţi, nu trăim în acest stres şi haos psihologic în care se află ei. Ceea ce poate asigura un viitor fericit sunt valorile profunde şi stabile. Ceea ce am căutat eu cu circa cincizeci de ani în urmă este actual și astăzi, şi aceasta este sensul tradiţiei și al adevărului – un sens obiectiv, care nu se schimbă odată cu mine, ci mă cheamă pe mine să mă schimb. Cred că cei cu autoritatea duhovnicească din Biserică, preoţii şi episcopii, trebuie să promoveze acest adevăr pe care îl trăim, să confirme că suntem foarte fericiţi și ne simțim împliniți în tradiţia Bisericii.

E.P. Exact despre aceasta voiam să vă întreb în continuare: ce am putea face noi ortodocşii ca să înlesnim înţelegerea mesajului pentru cei care se arată interesaţi de Ortodoxie, dar fără a cădea în liberalismul în care au căzut alte confesiuni creștine? Credeţi că ar putea exista o „versiune ligth” pentru cei care fac primii paşi spre Ortodoxie? Ce aşteptări aţi avut Sfinţia Voastră de la Biserica Ortodoxă acum 45 de ani în urmă?

M.S. Cred că este greșit să promovăm Ortodoxia ca pe o sumă de restricții care se impun și se verifică într-un mod autoritar. Mai ales în lumea modernă nu funcționează reguli de genul: asta este interzis, aceea nu este permis etc. Este mult mai constructiv și eficient să punem în faţă elementele pozitive ale Ortodoxiei, ideea că Hristos a venit ca să Se unească cu noi, să ne facă părtaşi la dumnezeirea și sfințenia Lui; trebuie să vorbim despre dimensiunile pozitive și duhovniceşti ale Ortodoxiei. Credința ortodoxă nu este un cod moral, nu este o religie a interdicțiilor: să nu faci asta sau cealaltă, să posteşti atâtea săptămâni sau să stai atâtea ore în picioare. Această abordare nu aduce roade! Dacă însă vrei să-L dobândeşti pe Dumnezeu, să ai o trăire adevărată a lui Dumnezeu, atunci hai să vedem cum au ajuns alții la aceste trepte și astfel, cei care iau lucrurile în serios, singuri vor dori să aibă un mod de viaţă curat, potrivit cu aceste trăiri. Dacă vei dori să te poţi ruga şi să-L simţi pe Hristos în inima ta, desigur, trebuie să te abții de la distracții și, mai ales, de la păcate trupești. Dar decizia de a te abține de la una sau alta va fi o consecință firească, bazată nu pe porunci din afară, ci pe convingerea lăuntrică de a trăi altfel. Când le vom vorbi tinerilor despre cele pozitive, ei singuri vor dori mai apoi să aibă un mod de viaţă corect. Bineînţeles, celor care nu ştiu sau întreabă le vom spune că Evanghelia are şi porunci, dar fără a transforma Scriptura într-un cod penal.

E.P. Mulţi dintre cei care se convertesc, atât tineri, cât și persoane mai în vârstă, sunt foarte speriaţi de posturile noastre. În general, ei știu că este un post înainte de Paşti, care și la ei în vechime ținea 40 de zile, dar sunt nedumeriţi și nu pricep de unde au apărut încă trei posturi de durată. Bineînţeles că le recomandăm să înceapă cu câte puţin, să postească miercurea şi vinerea mai întâi. Unora le place, deoarece asociază postul cu curentul vegan sau vegetarian care este la modă, alţii însă se sperie că ar trebui să postească 200 de zile pe an şi renunţă, zicând chiar că Ortodoxia nu este pentru ei. Pentru occidentali, însuşi termenul de „post (nisteia)” nu este clar; de exemplu, dacă în portugheză spun „jejum”, ei înțeleg că o zi întreagă nu mănânci nimic (de unde și românescul „ajunare”), iar dacă folosesc cuvântul „quaresma” (ceea ce înseamnă „patruzecime”) – termenul nu mai poate fi aplicat posturilor de o zi (care totuși nu sunt ajunare) și nici celor de 2-3 săptămâni, cum sunt cele două posturi de vară. Deci ei nu înțeleg ce fel de post practicăm noi și cum ar fi corect să se numească acest regim vegan de către ortodocșii din Occident. Pentru Sfinţia Voastră a fost greu la început să postiţi?

M.S. Nu, deloc. Aceasta ţine de educaţie. Când le vorbim mai întâi despre cele pozitive, când sunt cultivaţi să-L dorească pe Dumnezeu, să caute rugăciunea ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu, să trăiască frumosul Dumnezeieștii Liturghii, să simtă că atunci când intră în biserică, intră de fapt în Împărăţia lui Dumnezeu şi gustă din cealaltă viaţă. Dacă vom cultiva în ei aceste trăiri, cred că și catehumenii vor căuta să se pregătească cât mai bine pentru a se bucura de aceasta. Dorul va veni de la sine. Nu este corect să-l încărcăm pe om cu fel de fel de canoane şi porunci de la început, chiar dacă deja s-a botezat, ci încet-încet să asimileze singur toată rânduiala ortodoxă. Trebuie să-și dorească singuri aceasta, nu să-i constrângem. În ajutor le pot servi lectura din Viețile Sfinților, care le va insufla o stare de duh, le va modela cugetul, vor înţelege care este sensul postului, chiar dacă chinurile martirilor sau viaţa lui Simion Stâlpnicul pot părea exemple extreme. Vor înţelege dimensiunea dinamică a omului în Ortodoxie, unde omul este atras către cele mai bune, spre perfecţiune, îşi poate depăşi sinele neputincios, se luptă nu doar împotriva răului, ci se depășește pe sine în avântul după Dumnezeu; e o antropologie dinamică.  Şi postul, şi asceza, lupta de toată viaţa, ţin de această dinamică. Postul este o perspectivă foarte importantă a acestei dinamici, dar nu singura. El ne ajută să avem un cuget luptător, după cum vedem şi la Apostolul Pavel. Dar nu trebuie să se sprijine pe criterii de genul de a câştiga de la Dumnezeu recompense, ci pentru a înainta în nepătimire și spre idealul la care este chemat omul de către Dumnezeu.

Îmi vine în minte cartea mitropolitului Ioan Zizioulas „Pomenirea viitorului”. Autorul, pornind de la o idee a Sf. Maxim Mărturisitorul, spune că ontologia omului, adică sinele nostru, este orientat eshatologic și că viața adevărată este viața viitoare, care va urma. Şi noi la Liturghie pomenim cele viitoare, pentru că adevărata noastă viață este cea viitoare.

Asceza, postul, rugăciunea, sunt metode care ne fac să ne extindem spre viaţa adevărată, cea viitoare, depășind legăturile cu viața de aici și acum. Aceasta este viața creștinului în Biserică, de a trăi într-un avânt continuu către Hristos, iar postul și asceza întrețin și amplifică acest avânt. Pr. Emilianos zicea că postul este expresia doririi şi aşteptării lui Dumnezeu. Când postesc simt foame, iar această foame strigă: „Dumnezeul meu, Te doresc! Fie ca prezența Ta înlăuntrul meu să completeze hrana de care mă lipsesc, pentru a nu uita de Tine”. Postul arată foamea şi setea după Dumnezeu. Fără aceste dimensiuni duhovnicești, postul este o simplă dietă. Femeile şi sportivii care vor să-şi menţină greutatea ideală postesc mai mult decât noi. Deci, privarea de mâncare nu are valoare, dacă nu exprimă foamea şi setea după Dumnezeu. Când cineva este îndrăgostit, nu mănâncă, nu are poftă de mâncare. La fel şi cei robiţi de diferite vicii, fiind atraşi de altceva, îşi pierd interesul pentru mâncare și acest lucru se poate observa mai ales la copiii robiți de jocuri pe internet. Deci, chestiunea ascezei în Ortodoxie nu este ceva juridic, ci este exprimarea unei dorinţe după Dumnezeu. Iar cealaltă latură a ascezei este rugăciunea. Asceza fără rugăciune este nefolositoare, este dietă.

E.P. Ce le-ați spune tinerilor convertiți la Ortodoxie (unii încă minori sau puțin peste 18 ani), care sunt acuzați de părinți sau rude că ar fi trădători ai propriei tradiţii catolice, sau sunt șantajați să meargă la liturghia catolică și să se împărtăşească, să participe la pelerinaje sau procesiuni cărora nu le văd rostul etc. Pe de o parte, legile democratice garantează anumite libertăți pentru copii încă de la 12-14 ani, iar pe de altă parte există şi legea morală de a-i respecta pe părinţi.

M.S. Bineînţeles fiecare familie este un caz aparte, dar în familiile care sunt religioase, nu cred că ar trebui să cultivăm un duh de împotrivire când vine vorba de pelerinaje familiale la Lourdes sau Fatima, de exemplu; pot merge, dar înlăuntrul lor să cultive interesul şi dragostea faţă de Ortodoxie. Pentru ortodocșii convertiți dintre romano-catolici, Ortodoxia nu este o altă religie, ci manifestarea cea mai autentică și mai bogată a creștinismului. Mergând la Lourdes, vor vedea cât de sărac este catolicismul contemporan în comparație cu Ortodoxia, care e mai profundă și mai autentică. Eu când eram tânăr, nu percepeam Ortodoxia ca pe altă religie, ci ca pe ceva mult mai interesant şi mai profund, adică alt nivel. Bineînţeles, la un moment dat trebuie să iei o decizie, fie rămâi catolic având în suflet dragoste pentru ortodoxie, sau chiar să devii ortodox. Depinde de conştiinţa fiecăruia. Există mulţi catolici care iubesc ortodoxia, dar nu vor deveni niciodată ortodocşi, şi nici n-ar fi corect să-i împingem forțat spre Ortodoxie; ei înșiși trebuie să aleagă. Dacă vom pune înaintea lor elementele pozitive, ei singuri vor merge spre a îmbrăţişa Ortodoxia.

E.P. Dar catehumenii ortodocși sau cei deja botezați se pot ruga cu părinții de altă confesiune? Unii preoți le interzic să spună chiar şi „Tatăl nostru” înainte de masă, dacă cei de alături mărturisesc conștient sau chiar inconștient vreo erezie.

M.S. Interdicţiile de a ne ruga cu cei de alte confesiuni se referă mai mult la rugăciunea din spaţiul liturgic, nu la cea din mediul familial. Părinţii care au dat astfel de canoane au făcut-o pentru a păzi Biserica de ereticii care căutau să producă sminteală sau să facă prozelitism în mediul ortodox. Bineînțeles, rugăciunea înseamnă comuniune, iar comuniunea implică aceeași mărturisire de credinţă.

Aceasta este litera canoanelor, pe care unii o țin cu multă acrivie, excluzând orice formă de rugăciune cu eterodocșii. Există însă și iconomia, pe care o practică și majoritatea mănăstirilor athonite, admițând prezența eterodocșilor la slujbele Vecerniei, Utreniei, Ceasurilor și a primei părți a Liturghiei, iar alții le permit să asiste chiar și la Liturghia euharistică, dar fără a le da împărtășirea euharistică, ci doar antidoron (anafură). Aplicarea unei astfel de iconomii va depinde și de atitudinea respectivilor eterodocși față de Ortodoxie și față de slujbele noastre. Deci nu e vorba de a face slujbe comune permanente, ceea ce rămâne o interdicție clară, ci de un discernământ care va ține seama de niște situații și persoane concrete.

Un tânăr care provine dintr-o familie catolică poate merge împreună cu familia la slujba catolică; și dacă este deja botezat la ortodocși nu ar trebui să se împărtășească la romano-catolici, dar poate merge, nu este un păcat, este iconomie și o manifestare a discernământului.

E.P. Deci, putem să mizăm pe duhul dragostei şi al păcii sau trebuie să punem adevărul mai presus de toate?

M.S. Aceasta este astăzi un pericol în mediul ortodox, pentru că fiecare înțelege și aplică adevărul în felul lui și, astfel, ne transformăm într-un fel de protestanți, care nu au nevoie de ierarhie și episcopi. Acest tip de fanatism şi fundamentalism vine de obicei de la cei care vor să-și promoveze sinele, să iasă în evidență. Dar numai oamenii slabi recurg la astfel de mișcări; ei sunt preocupați permanent cu dușmanii din afară, pe care uneori chiar ei și-i creează imaginar, iar aceasta pentru că nu au o lucrare lăuntrică constructivă. Cel care îl are pe Hristos înlăuntrul lui, care se roagă şi este om duhovnicesc nu are nevoie să devină fanatic și, bineînțeles, nu va deveni nici ecumenist. Atât ecumenismul liberal, cât și zelotismul fanatic sunt extreme și pericole care-i pasc pe cei fără lucrare lăuntrică și fără ascultare; pe cei care au multă închipuire de sine și, de regulă, au puțină cultură. S-ar putea ca unii dintre ei să fie deștepți în anumite aspecte, dar mă tem că nu au și înțelepciune. Sfinţii Părinţi ne spun că Ortodoxia este calea împărătească, atât în teologie, cât și în trăire. Noi am moştenit de la părinţii noştri (Emilianos, Placide, Sofronie) o Ortodoxie echilibrată, adică o Ortodoxie tradiţională, care nu schimbă nimic din învățătura Părinţilor, dar nici nu se închide în sine de frică, nu se teme de eretici, nu-i înfruntă fără motiv. Niciodată părinții Emilianos sau Sofronie nu ne-au transmis un astfel de duh polemic, ci din contră, bucurie și faptul că a fi ortodox însemna că suntem bine, nu avem de ce să ne fie frică.

E.P. Ce părere aveți despre celebrarea Paştilor împreună cu catolicii în 2025? Circulă multe informaţii care au creat dispute în taberele ortodocşilor.

M.S. Nu întotdeauna informațiile care circulă sunt și autentice, dar chiar și de ar fi, oricum, mulți le vor interpreta după fantezia lor. Ceea ce ştim noi din informaţii oficiale, de la Patriarhie, este că în anul 2025 vor fi organizate evenimente dedicate celor 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, iar data comună a Paștilor nu este decât o frumoasă coincidență. Rămâne de văzut dacă romano-catolicii sunt deciși să se dea după noi și pe viitor sau va fi un fel de „Kiss & Go”, cum am văzut scris într-un aeroport.

E.P. Dar dacă ei vor schimba ceea ce secole de-a rândul au demonstrat că este adevărat, nu vor avea neînţelegeri între ei sau cu anglicanii și protestanții care țin și ei pascalia gregoriană?

M.S. Ei, săracii, au alte probleme mai importante. Nu cred că schimbarea datei Paștelui ar însemna ceva pentru ei. Pentru noi este important aceasta, pentru ei nu este nimic, nu-i costă nimic. Dacă, însă, noi vom schimba ceva oricât de mic, se vor întâmpla lucruri grave, cum au fost acum 100 de ani, când au apărut diferite grupări „stiliste” sau cum a fost după sinodul din Creta, când au apărut tot felul de „nepomenitori” și a scăzut încrederea în ierarhie.

Unii se tem că dacă se va reuși această unificare a datei Paștilor, cu siguranță vor dori și alte schimbări și unificări, dar eu nu văd motive serioase de preocupare. Aceste gesturi nu reprezintă nimic, sunt un bluf. Ei fac asta ca să arate că ecumenismul este încă viu, deși noi știm că el s-a născut mort. Ecumenismul ca mişcare nu a adus nimic, ci doar a creat iluzii. Ei încearcă să organizeze anumite evenimente ca să arate că înaintăm, că există șanse pentru nu știu ce fel de unitate. De fapt însă, suntem mult prea diferiți unii față de ceilalți ca să ne putem închipui măcar teoretic unitatea tuturor creștinilor. Tocmai de aceea, mi se pare că lupta împotriva ecumenismului, mai ales atunci când se face „peste capul ierarhiei” şi în lipsa unui pericol concret şi evident, este o pierde de timp şi de forţă, dar nu acesta este astăzi pericolul pentru Ortodoxie. De aceea zeloţii greşesc foarte mult. Cel mai mare pericol este secularizarea dinlăuntrul ortodoxiei, adică modul lumesc de viaţă și gândire. Şi toți participăm la această secularizare, fie ca subiecte, fie ca obiecte. Iar soluția împotriva secularizării este duhul ascetic al Bisericii și viața liturgică conștientă.

E.P. Dar cum vedeţi această participare conștientă a mirenilor la Liturghie? În diferite biserici sunt diferite tradiții şi recomandări, mai cu seamă când aceştia asistă, dar nu se împărtăşesc. Unii le recomandă să repete rugăciunile preotului, deşi de cele mai multe ori acestea sunt citite în taină, alţii să mediteze la patimile Domnului, la Înviere etc. sau să zică rugăciunea lui Iisus. Sfinția Voastră cele le recomandați?

M.S. Întrebarea este foarte bună și cred că logica ei nu se limitează la faptul că mă împărtășesc sau nu, ci la sensul esențial al Liturghiei. Liturghia nu este o reprezentare a vieții lui Iisus Hristos, cum o descriu anumite erminii didactice; nu acesta este sensul Liturghiei. Liturghia este prezenţă (gr. parousia), este eveniment al arătării lui Dumnezeu, care întotdeauna este cu noi, dar în mod special intervine acum şi aici pentru a ni se oferi spre împărtăşire. Nu este atât de tragic dacă, la anumite slujbe, nu mă împărtășesc, dar e foarte grav dacă pierd simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Este tragic să te împărtăşeşti din obişnuinţă şi să nu înţelegi ce se petrece. Este o abordare juridică. Sfânta Euharistie este epicentrul prezenţei lui Dumnezeu, al Slavei Lui, de care mă împărtăşesc, la care particip, mă luminez de la lumina lui Hristos, având în centru sfânta cuminecare. Dar şi fiecare rugăciune este comuniune, şi când sărut o icoană, când aprind o lumânare – și acestea sunt expresia unei comuniuni, nu doar imaginar, ci real. Comuniunea adevărată mă schimbă, mă transferă în Împărăţia lui Dumnezeu, de slava căreia mă împărtășesc încă de acum. Nu o văd, dar prin credinţă, harul lui Dumnezeu îmi dăruieşte convingerea că aici este Dumnezeu; nu sunt închipuiri despre Dumnezeu, ci este Însuși Dumnezeu la care particip și de care mă împărtăşesc ca lumină. Sfânta Euharistie este centrul acestei împărtășiri. Această învăţătură trebuie să o dea preoţii și episcopii. Nu să oblige la împărtăşire deasă sau rară. Căci nici cei care se împărtăşesc rar nu sunt în mod automat mai serioşi şi corecţi, nici cei care se împărtăşesc oricând şi oricum. Da, Sf. Nicodim Aghioritul ne învaţă că împărtăşirea trebuie să fie continuă, dar aceasta depinde de fiecare om, de loc și de mulți alți factori. Noi trebuie să ştim că fiecare sinaxă liturgică îl aduce pe Hristos, îl face pe Hristos prezent în mijlocul nostru. Şi spunea pr. Emilianos că acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Domnului, nu înseamnă că Hristos este al patrulea, ci că noi suntem Hristos ca şi comuniune ]de membri], noi suntem Biserica, trupul lui Hristos, adică înlăuntrul meu se petrece această întâlnire și unire. Nu primesc sfânta Euharistie ca pe o recompensă pentru virtuţile mele, ci particip la ea ca la un eveniment la care adunarea (sinaxa) devine comuniune cu Hristos și cu frații mei cei întru Hristos.

E.P. În unele ţări care au trecut prin comunism bântuie o mișcare în rândul unor preoţi care foarte des, uneori şi zilnic, citesc exorcisme la oameni care nu au semne vădite de posedare demonică. Ei nu le vorbesc despre evanghelie, spovedanie sau Împărtăşire, ci mai mult despre demoni, vrăji, farmece etc. Credeţi că orice preot poate citi astfel de rugăciuni şi oricui? Sau doar anumiţi preoţi și numai cu binecuvântarea episcopului?

M.S. Eu nu am experienţa acestor lucruri și nici în mănăstire nu ne ocupăm cu aşa ceva. Exorcismele nu sunt rele în sine, dar aşa cum aţi spus şi PS Voastră, ele trebuie citite într-un anumit cadru și concret doar celor demonizaţi, nu întregii comunități. Da, fiecare preot are putere să citească exorcisme, dar cred că este mai bine să o facă cu binecuvântarea episcopului, să nu devină o rutină şi în fiecare zi să citim exorcisme ca pe ceva magic, ci doar în situaţii concrete. Și nici să vedem draci peste tot, doar pentru a avea pe cine să dăm vina. Da, dracii se ascund sub orice păcat, dar şi oamenii au patimile lor, problemele lor psihice. Nu este doar diavolul cauza, ci noi înşine conlucrăm cu el la lucrările lui.

E.P. Erau oare în trecut mai mulţi demonizaţi, de unde au luat naştere în trecut atâtea tagme ale energumenilor, ale exorciştilor (mai ales în biserica apuseană)? Ce înţelegeau ei prin exorcisme şi ce s-a schimbat astăzi?

M.S. Cred că în trecut lucrarea și posedarea demonică era înțeleasă foarte vag. Chiar și în Noul Testament şi mai apoi în Biserică, cei cu probleme psihice şi psihologice erau consideraţi demonizați, iar când Hristos îi vindecă, nu neapărat le confirmă viziunea lor despre demonizare (cu excepția acelor cazuri evidente). De exemplu, nici astăzi știința sau teologia nu au un răspuns clar și definitiv privind natura epilepsiei sau a depresiei, în ce măsură acestea sunt afecțiuni ale creierului, boli psihice sau lucrări demonice. Unii medici-psihiatri pot înţelege unde nu mai are de-a face psihicul, ci este implicaţia celui rău, iar aceasta cere multă experiență. Şi dacă nu există spovedanie, rugăciune, post și pocăinţă, exorcismele sunt nefolositoare. Nu este ceva magic și, prin urmare, aceste rugăciuni nu au o putere și valoare în sine. Rugăciunea presupune să ai trăire evanghelică, pocăință personală, dar și pocăință a rudelor. Îmi aduc aminte de un oarecare om care era bântuit de cel rău şi punea aceasta pe seama faptului că nu a fost botezat corect. S-a rebotezat şi situaţia a continuat, nu s-a schimbat nimic, deoarece lucrurile, Sfintele Taine nu funcţionează în mod magic.

E.P. Și eu cunosc persoane care consideră că problemele lor sunt din cauza că nu au fost botezați corect sau au fost primiți de la catolicism doar prin Mirungere, fără să li se facă vreodată cele trei afundări. Cum vedeţi această situaţie?

M.S. Este un formalism exagerat. În secolul al XVIII-lea, patriarhul Chiril al V-lea a afirmat pentru prima dată ideea că botezul romano-catolic nu e valabil pentru că nu e făcut prin afundare, ci doar prin stropire. Atunci a fost prima dată când s-a folosit acest argument. Dar nu afundarea era problema, ci faptul că botezul în afara Bisericii nu are gir; nu există Taine în afara Bisericii. Bineînțeles, forma corectă a botezului este întreita-afundare, dar dacă ne uităm la mozaicurile vechi din Ravena (sec. V-VI) sau forma unor baptisterii din sec. IV, vedem că scufundarea era mai mult un simbol, care se făcea parțial, și nimeni nu punea problema validității unui astfel de botez. Ceea ce vedem acum la unii zeloţi, este o abordare magică. Nu zic să ne apucăm să botezăm prin stropire, dar nici să facem haz din faptul că o parte a trupului nu s-a acoperit de apă. Nu are importanță aceasta. Este păcat să ne ocupăm de astfel de detalii formaliste. Nu aceasta este teologia Botezului. Da, în Muntele Athos catolicii convertiți sunt rebotezați, în baza hotărârii din 1755 care se găsește în Pidalion. Dar subiectul nu este simplu, mai ales că înainte și după această hotărâre discutabilă, Patriarhia Ecumenică s-a ținut de alte principii. Există diferite moduri de primire a eterodocşilor la Ortodoxie, iar discuțiile din sec. XIV-XV cu privire la primirea romano-catolicilor nu erau despre rebotezare, ci dacă este nevoie de Mirungere sau e suficientă mărturisirea de credință (cum și astăzi se mai practică în Biserică Rusă). Iconomia a început să fie aplicată din sec. IV și nu are nici o legătură cu ecumenismul modern, ci este de la Sf. Vasile cel Mare şi Sinoadele Ecumenice. Şi toate Evhologhiile, precum și scrierile Sf. Marcu al Efesului, vorbesc despre primirea catolicilor doar prin Mirungere.

E.P. Cum îi putem linişti pe cei care au mărturii clare că nu au fost botezaţi prin afundare completă şi au gânduri care îi tulbură, şi pun pe seama aceasta toate ispitele şi patimile?

M.S. Și-au găsit răspuns la toate problemele… Este zelotism şi fanatism asta. Au nevoie de o cateheză corectă, exact aşa cum am explicat despre sfânta Liturghie. Tainele nu sunt magie, sunt un mod prin care intrăm în taina lui Hristos. Iar Taina lui Hristos este Biserica, este trupul Lui, care are ca manifestări Sfintele Taine, ca străluciri ale Tainei unice a Bisericii. Este important să intru înăuntru şi organic, prin Taine, să particip la trupul lui Hristos. Tainele nu sunt ceva magic, ci ca un aluat care mă fac trupul lui Hristos. Și Sf. Chiril al Ierusalimului spunea despre cei care se botezau fără credință: „apa te va primi, dar Duhul nu!” Și el, şi părinţii capadocieni, se luptau cu cei care interpretau tainele ca pe ceva magic. Eu văd aici şi o exprimare metaforică care nu înseamnă că botezul nu este valid, ci că începe să devină lucrător când și tu începi să colaborezi cu harul care ți s-a dat și nu dispare, ci așteaptă să fie pus în lucrare de noi. Și Sfântul Marcu Ascetul are un cuvânt despre botez, foarte important, în care spune același lucru că taina este validă, dar fără participarea mea este nefolositoare, nu aduce roade.

E.P. Putem spune oare acelaşi lucru şi despre botezul catolic că este potențial valid, dar devine lucrător abia atunci când te unești cu Biserica Ortodoxă?

M.S. Exact. Din păcate, chiar și teologii și preoții noștri nu înțeleg duhul Tradiției noastre, care nu spune că Biserica are 3, 7 sau 12 Taine, ci că Biserica este Taină – Taina cea mare a lui Hristos, pentru că Biserica este Trupul lui Hristos. Tainele sunt expresia, mijloacele prin care omul se împărtășește de această Taină și participă la ea. Ortodoxia nu se ocupă de numerotarea tainelor, ci ne cheamă să intrăm în Taina lui Hristos, ca să putem să ne îndumnezeim şi să participăm la dumnezeirea Lui. Deci, când facem iconomie și primim un catolic prin Mirungere, aceasta nu înseamnă niciodată că recunosc botezul lui [cât este în afara Trupului lui Hristos, chiar şi dacă a fost săvârşit corect], cum spun unii teologi, ci că folosim tipul acestui Sacrament și îl altoim la Trupul care-i poate da viață și putere, și astfel punem în lucrare acel tip al „nașterii din apă și din Duh” pe care el l-a săvârșit cu același scop și sens cu care le săvârșim și noi. E ca și cum o crenguță de măr sălbatic o altoim pe tulpina unui măr bun și se hrănește din aceeași sevă ca și restul crengilor născute pe acea tulpină. Acesta este singurul mod de a înţelege cum funcţionează aceste realități. Însuși Hristos este cel ce lucrează în Trupul Lui. Tainele sunt mijloacele care ne ajută să participăm la ceea ce reprezintă Biserica. Din păcate, mulţi teologi, chiar şi G. Florovsky, care era un teolog bun, fac această încurcătură, îmbrățișând teoria lui Augustin, fără a o înţelege bine. Augustin zicea că botezul îl dă Însuși Hristos, independent de vrednicia preotului, care oficiază totul in persona Christi, iar Biserica îl face lucrător. Biserica Ortodoxă nu s-a confruntat cu donatismul, nu a avut această problemă, nu a rânduit problema vredniciei preotului ca săvârșitor și vedea slujirea preoţească în cadrul  tainei Trupului lui Hristos („in persona ecclesiae”), iar în afara Bisericii nu există nimic, nu sunt Taine. Prin iconomie, putem să nu repetăm botezul, ca să venim pastoral în întâmpinarea oamenilor și să-i ajutăm să se apropie de Ortodoxie, dar nu ca păgâni, ci doar ca eretici – ceea ce deja nu este puțin. De aceea, așa cum vedem în Canonul 7 de la Sinodul II Ecumenic și în Canonul 95 Trulan, primirea la Ortodoxie a ereticilor nu era dictată orbește doar de gravitatea ereziei sau forma săvârșirii tainei, ci și de nevoile pastorale și atitudinea respectivilor eretici față de Ortodoxie în momentul în care aceștia și-au manifestat dorința de a adera la ea.

E.P. Vă mulţumesc mult. Sperăm la o înțelegere corectă și echilibrată a lucrurilor, iar cei care au alte puncte de vedere să nu recurgă la atacuri și judecăți, ci să caute o cale de dialog și aprofundare a lucrurilor. Drama noastră, a ortodocșilor, nu constă în faptul că discutăm sau nu cu ereticii, ci că nu mai știm să comunicăm matur între noi înșine, fără a ne anatemiza și excomunica unii pe alții.  

Sursa: https://www.teologie.net/