“Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat”. Fragment de roman (capitolul 10)

În frigider era frig și întuneric. După ce se trînti ușa mare de metal, mortul rămase singur. Căldura, care umpluse camera în timpul în care cele două femei, ajutate de alți doi băieți mai răsăriți, s-au chinuit să bage mortul în frigider, începu încetul cu încetul să se stingă. Totuși, din gheața care prinse să se înmoaie, cîteva picături i-au căzut lui Nicolae pe față. Căldura scoase din amorțeală mirosul de sînge, pește și stricăciune care s-au adunat în acest frigider încă de pe timpul Uniunii Sovietice. Picăturile care se prelingeau acum pe fața lui Nicolae păreau făcute mai mult din miros, decît din apă. Sprijinit cu spatele de un perete lateral, cadavrul începu să alunece încet, astfel încît ceafa i se îndoi și capul se plecă ușor. Dacă cineva l-ar fi văzut pe Nicolae doar de la piept în sus, fără să-i vadă picioarele înțepenite într-o poziție de copil care doarme pe o parte, ar fi zis că Nicolae se roagă.

Dar pentru ce se roagă Nicolae? Baba Daria, bunica sa biologică și mamă după acte, ar fi zis că Nicolae se roagă ca să treacă cu bine cele douăzeci și patru de vămi ale văzduhului descrise în vedenia sfintei Teodora. După ce popa din sat i-a făcut dezlegarea mare de păcate, baba Daria prinse a se întrema și acum prășea cartofii în grădină. Chiar dacă părintele a oprit-o de la împărtășanie, în prima săptămînă a Postului Mare, baba s-a împărtășit la mănăstire. Din această pricină ea se frămînta lăuntric și nu se putea hotărî: faptul că a ascuns la spovedanie că popa din sat a oprit-o de la împărtășanie i se va socoti ca minciună la vama minciunii, sau nu? Uneori ea își închipuia cum dracii minciunii, cu spinările păroase, cu copite de bou și coarne mari o iau și o duc pentru totdeauna într-un cazan mare cu smoală. Alteori se consola la gîndul că părintele, care întreabă, de obicei, păcat după păcat, nu a întrebat-o ”ești sub oprire de la vreun preot?” Și dacă n-a-ntrebat, n-a-ntrebat! Poate că așa a fost voia Domnului ca el să nu întrebe? Poate că Dumnezeu îi iertase și acest păcat și de aceea nici nu a mai întrebat-o preotul? Cine știe tainele lui Dumnezeu? În orice caz, pentru a se asigura că totul e bine, baba Daria ducea în fiecare duminică la mănăstire o sticlă de ulei și o legătură de făină pentru iertarea păcatelor celor știute și neștiute, celor cu voie și fără de voie.

Dacă baba Daria ar fi știut că nepotul ei murise și că stă acum într-un frigider din bucătăria orfelinatului din ”L”, ea ar fi aprins astăzi în biserică douăzeci și patru de lumînări, cîte una pentru fiecare vamă a văzduhului. Cu aceste lumînări, sufletul lui Nicolae și-ar fi luminat calea prin văzduh. Cînd ar fi ajuns la vama furtișagului, să zicem, întunericul pe care îl fac dracii, l-ar fi împiedicat să meargă, dar Nicolae ar fi primit în mînă una din cele douăzeci și patru de lumînări aprinse de baba Daria și ar fi pășit, ca ziua. Dracii ar fi zis: ”Ia să vedem cu ce este legat de noi acest suflet? Ce furtișag a săvîrșit?” Și i-ar fi adus aminte lui Nicolae cum odată, pe cînd avea opt ani, a pătruns, împreună cu alți doi băieți, în bucătăria în care se afla acum închis în frigider și a furat biscuiți cu găuri și două borcane mari de suc de mere. Altă dată Nicolae i-a furat electricianului bricheta pe care mai apoi, de frică să nu fie prins, a aruncat-o în WC. Dar cireșele? Dar sticla cu vin din sacoșa unei femei care venise să facă ridicare la mănăstire? Diavolii, fiind neîndurători, nu lasă nici un păcat nescris. Cît de mic. Toate păcatele pe care le-a săvîrșit Nicolae din fragedă pruncie și pînă la ultima suflare erau judecate cu asprime de diavolii care străjuiesc vămile văzduhului.

Apoi diavolii au început să-i arate lui Nicolae ziua în care a vorbit pentru prima oară cu Aliona în grădină. Numai că în loc să fie tunsă, Aliona avea părul lung și blond. În loc de sarafanul de la orfelinat, fata era îmbrăcată într-o rochie din acelea de care arată în filme.

– Cine e această fată?, a întrebat un diavol.
– Aceasta este Aliona, a răspuns Nicolae.
– O recunoști?
– Da, doar că are părul lung și e îmbrăcată într-o rochie prea frumoasă.
– Așa este, a răspuns diavolul, pentru că noi ți-o arătăm nu așa cum era ea, ci cum o vedeai tu. Spune, ce ai făcut cu ea după ce ați vorbit prima oară în grădină?
– După ce am vorbit în grădină, eu m-am dus și m-am spălat pe tot corpul dintr-o sticlă de plastic pe care o aveam în cameră.
– Și mai apoi?
– Mai apoi m-am dus și am așteptat-o la gaura din gard care este la noi în fundul grădinii.
– Și mai apoi?
– Și mai apoi ne-am dus cu ea departe în pădure, unde este o baltă.
– Ce-ați făcut la baltă?
– Am prins raci.
– Și ce-ați făcut cu racii?
– I-am învelit în gazete și le-am dat foc. Cînd hîrtia a ars, racii erau roșii și noi i-am mîncat.
– Și ai sărutat-o?
– Am sărutat-o o singură dată.
– Și de ce ai povestit în cameră că te-ai culcat cu ea?
– Ca să mă laud.
– Dar tu știi că lauda e păcat?
– Știu, a răspuns Nicolae și s-a rușinat.

Acum el se întreba dacă nu cumva diavolii îi cunosc și gîndurile, căci dacă ar fi fost așa, n-ar fi rezistat de rușine. Dar diavolii nu cunosc gîndurile. Gîndurile le știe doar omul și Dumnezeu.

Așa a fost purtat Nicolae prin toate cele douăzeci și patru de vămi, potrivit credinței babei Daria și la toate, diavolii i-au scos în față păcate după păcate, încît n-a putut răspunde sărmanul suflet nici un cuvînt de apărare. Numai la vama mîndriei diavolii nu i-au găsit nimic. Cu ce să se mîndrească Nicolae? El nu avea cu ce se mîndri pentru că lui îi era tot timpul rușine. Îi era rușine că este gîngîit. Îi era rușine că are în loc de mamă o bunică și că nu și-a văzut niciodată mama care l-a născut. Îi era rușine că nu știe să se bată și nu se poate răzbuna pe cei care o iubeau pe ascuns pe Aliona. Apoi îi era rușine că trăiește în orfelinat, că poartă haine și încălțăminte pentru debili, că nu știe să cînte, că nu a văzut filme, că nu e tuns cum își dorea, că nu e liber.

În bucătărie au intrat cele două bucătărese, venite să pregătească prînzul, ducînd o ladă mare cu cartofi.

– Fa, parcă nici nu-mi vine a lucra cînd știu că avem un mort în frigider. Oare la ce s-o fi gîndit Piotr Kirilovici cînd i-o venit ideea să bage mortul în frigider?
– Așa trebuie, fa. Dacă nu-i mîncau șobolanii nasul și urechile, îl duceau la morgă. Dar așa cum să-l ducă? Vrei să afle Proteveul și să ne închidă? O să spună că ne batem joc de copii, că la noi șobolanii mănîncă oameni. Nici nu vreau să mă gîndesc. Zburăm toate de la lucru. Eu încă mă gîndesc ce o să fie cînd o să ajungă Piotr Kirilovici…
– Auzi, fa, da cum de l-o lăsat așa și l-o mîncat guzganii?
– Eu de unde să știu. Vezi că o murit noaptea. Cine mai știe de ce-o murit, că ei îs bolnavi toți pe aici. Poate s-o lovit la cap și i-o curs sînge, iar șobolanii, cînd le miroase a sînge, apar pe loc.
– Doamne, ferește…
– Eu mă gîndesc la mama ceea care l-o născut. La ce s-o gîndit ea?
– Nu s-o gîndit la nică, îți zic eu. Femeile care gîndesc nu-și lasă copiii. Auzi, fa, eu mă gîndesc amu la altceva.
– La ce?
– Ce o să fie cu frigiderul ista mai departe. Cum o să se socoată el?
– Cum adică ”cum o să se socoată”?
– Am în vedere, el îi spurcat sau nu? Doar știi că la noi, în popor, dacă se îneacă cineva într-o fîntînă, apoi fîntîna aceea se socoate spurcată și nu se mai ia apă din ea în veac.
– Drept să-ți spun, nu știu ce să zic.
– Crezi că o să cumpere Piotr Kirilovici frigider nou? Eu nu prea văd de unde, numai dacă o să-i dea ăștia de la Europa niște fonduri. Demult trebuiau schimbate frigiderele estea, că-s de pe timpul lui Brejnev. Cît timp avem noi de cînd lucrăm aici?
– Din ’83. Eu am venit în primăvară și pe urmă ai venit și tu, din toamnă.
– Ei vezi! Și cînd am venit noi, frigiderele estea de-amu erau vechi.
– Ei, scoți vorbe, nu erau vechi, erau fix așa cum îs și amu, rîse femeia.
– Hai, fa, că chiar nu-mi arde a glume. Poți să te îmbolnăvești cu inima, nu alta. Ia dă cartoafele celea să le curățim. Ajunge despre mort. Avem treabă.

Toată noaptea Klara a auzit un forcăit care nu o lăsa să doarmă. Se sculă de cîteva ori din pat și deschise ușa pe coridor. Nu înțelegea de unde se aude. Cînd se ridica, forcăitul înceta, cînd se băga în pat, numai să adoarmă, forcăitul începea iarăși. Îl auzea aproape, ca și cum ar fi fost lîngă ea. Parcă venea de sub pat, dar sub pat nu era nimic. Se uită pe după dulap, dar nici acolo nu găsi nimic. În cele din urmă, Klara adormi, biruindu-și frica, iar acum se descoperise cine făcea zgomotul. Era o bufniță mare albă care a căzut în horn și a ajuns pînă în soba din peretele camerei în care dormea Klara. Copiii au găsit-o și, cu mare greu, au scos-o. Acum se jucau cu ea în curte. Bufnița semăna mai mult cu un motan gras care doarme din picioare. Din cînd în cînd, ea își deschidea ochii rotunzi, își rotea capul leneș, apoi adormea la loc. În cele din urmă, copiii au lăsat-o sub gardul din livadă, mai mult moartă decît vie și au fugit să mănînce.

Una dintre bucătărese a spus că bufnița mare și albă care a nimerit noaptea în horn este sufletul sărmanului Nicolae. Această vorbă a făcut repede înconjorul orfelinatului și toți se grăbeau să o vadă și să o atingă. Unii îi dădeau compot de mere, alții, biscuiți. Erau însă și cîțiva care nu credeau că bufnița este sufletul lui Nicolae. Cică sufletul omului, cînd iese din trup, umblă nouă zile prin locurile care i-au fost dragi și-și cercetează rudeniile și prietenii. Poate că sufletul lui Nicolae s-a pornit să-și caute bunica, dar nemaiștiind adresa, s-a întors înapoi la orfelinat și, fiind ușile încuiate și ferestrele închise, a intrat prin horn, căzînd în soba din peretele unde dormea Klara?

Spălătoreasa, o femeie mai vîrstnică, a zis că, pentru a vedea dacă bufnița este într-adevăr sufletul mortului, ea trebuie închisă în frigider, împreună cu trupul. Dacă peste o zi se va vedea că bufnița a dispărut, înseamnă că era într-adevăr sufletul, iar dacă va îngheța, înseamnă că este o simplă bufniță de pădure. Totuși această iscodire a tainelor omenești și Dumnezeiești li s-au părut Klarei și bucătăreselor prea din cale afară și au poruncit copiilor să ducă bufnița undeva cît mai departe în pădure, ca să scape de bucluc.