Ion Moraru: Am crescut pe lângă bunelul

Când aveam opt luni, tata, din pricina unor neînțelegeri iscate de zestre, a părăsit-o pe mama, s-a dus în armata română și mai mult nu s-a întors. Și nu l-am cunoscut niciodată.

Eu am crescut pe lângă bunelul, care a fost stâlpul înțelepciunii de care m-am sprijinit toată viața, până când s-a dus în lumea celor drepți.

Satul copilăriei mele, Slănina, era întocmai ca toate satele Basarabiei de dinainte de război. Așezat de-a lungul unui fir de apă, cu case josuțe, făcute din nuiele pe furci, cu acoperiș din ocoloți (snopi din paie de secară). Toate casele erau construite cam la fel. Uneori gospodarii le ridicau singuri, dar cel mai adesea erau zidite prin clăci, la care lua parte tot satul: vara, se făcea lut, călcătură vârtoasă, bărbații suflecau mânecile și care lipea lutul de nuiele, care netezea pereții, care punea podul. Femeile pregăteau mâncare multă și când te uitai, casa era ridicată într-o zi! În luna lui cuptor așteptau să se usuce, pe urmă îi puneau acoperișul și apoi se putea trăi într-însa.

Bunicii lui Ion Moraru, Pintilie și Alexandra, cu fiica lor, Vera

Pe vatra satului era o bisericuță veche de lemn, unde se adunau duminica toți gospodarii. Oamenii erau credincioși, era lucru de rușine să nu fii la slujbă de sărbători.

Și acasă, rugăciunea stătea întâi de toate. Bunica mea, Alexandra, avea rânduiala ei în fiece dimineață și seară – să fi ars satul, să fi ars casa că ea tot n-ar fi renunțat la rugăciune! După ce termina să se roage, se așeza, își pieptăna părul negru ca pana corbului, îl prindea în foflic (coc) și după ce încheia tot ritualul acesta: hai la lucru! Se ducea la cuptorașul de piatră și lut din fața casei și acolo își făcea munca ei toată ziua: două-trei măligi pe zi – măligă cu scrob, măligă cu pește, măligă cu jumeră, măligă cu brânză de oaie – ca tot românul de pe la noi. Nu m-ajunge capul cum de n-au pierit basarabenii de atâta măligă!

În zilele de sărbătoare era altă tocmeală, că sărbătorile la noi erau sfinte. Sâmbăta, pe la chindii, când soarele se dădea în jos de trei sulițe, bunicul se ducea, cosea lucernă, aducea mâncare pentru cai, pentru vite, ca să nu aibă de cosit duminica. Bunica, la fel, făcea mâncare din vreme, iar dimineața mergeam toți la biserică.

Oamenii pe atunci nu aveau multă știință de carte, traiul lor curgea firesc, după datul vieții. Multe știau a le face din firea lucrurilor.

Bunelul, de pildă, nu știa agronomie multă, însă știa precis când să semene păpușoiul. Primăvara, numai ce-l auzeam că-mi spunea:
– Vaniușa, hai și-om vedea dacă-i de semănat!

Pe pământul nostru era o cruce mare de piatră, puțin prăvălită pe o coastă. Bunelul făcea o țigară din pănuș de păpușoi, se așeza pe piatră și pufăia țaharca, o pufăia, o pufăia și la un moment dat se ridica:
– Hai acasă, că nu-i de semănat!

Și mă întrebam: cum de știa? Pe urmă mi-am dat seama de unde-i venea știința: piatra era rece, lui nu-i trebuiau studii academice ca să priceapă că-i prea frig pentru semănat.

Oamenii din sat erau mai toți gospodari

cu inimă bună, însă se găseau și din ceilalți, ca peste tot. Erau și hoți mărunței, găinari, erau și hoți de drumul mare. Aceștia din urmă mai ales, spiritual vorbind, erau condamnați definitiv, erau respinși total de către sat. Nu-i sufereau nicăieri, nu erau poftiți la nunți, la cumetrii, nu erau chemați la clăci.

Majoritatea țăranilor erau însă la locul lor, oameni cu respect pentru tradiții. Când veneau sărbătorile de iarnă sau Sfintele Paști, în sat cobora parcă Împărăția cerului pe pământ. Să fi auzit la Crăciun câte colinzi frumoase legate de numele Mântuitorului, câte urături și datini… Sărbătoarea sărbătorilor era însă Paștele. Învierea Mântuitorului pentru toți era minunea minunilor! Oamenii credeau și nădăjduiau că va fi și pentru ei această Înviere. Cum va fi însă, nimeni nu știa, și de aceea moartea era privită cu frică. De cum se vestea în sat că cineva, fie de boală, fie de bătrânețe, e pe cale să plece, veneau toți să își ia iertare de la dânsul și-i străjuiau în preajmă să-i ție lumânarea, că se socotea păcat să mori fără lumânare.

Cununiile se făceau și ele după datină. Se luau și cu flăcăi ori cu fete din alte sate, numai să fie din gospodari cu nume bun. Dacă fata nu era fată, a doua zi, când se juca cearceaful, era mare scandal, chiar și despărțire era. Se mai întâmplau și dintr-astea, că de la Eva până acum omu-i păcătos și patimile trupești se încaieră cu sufletul omului…

În sat, cuvântul preotului era lege de Evanghelie. De altfel, preotul era foarte respectat, chiar dacă avea și el metehne. În sinea lui putea să fie păcătos ca toți ceilalți, dar era înveșmântat cu harul preoției și prin asta el cobora binecuvântarea lui Dumnezeu pe pământ. În afară de slujbele din sărbători, preotul preda religia în școală, o oră pe săptămână la fiecare clasă. Iar în Postul Paștelui și al Crăciunului, toți copiii mergeau de mânuță, doi câte doi, la spovedanie și împărtășanie.

Cei mai stimați oameni din sat erau preotul și învățătorul. După ei urmau, ca importanță, perceptorul și șeful de post cu jandarmii, dar pe aceștia țăranii nu-i iubeau, fiindcă perceptorul îi jupuia cu impozitele, iar jandarmii erau, cum se zice pe la noi, „smuciți din botez”, adică apucați – băteau, înjurau, lucruri de felul ăsta.

Conducerea în sat o avea primarul. Existau și partide politice, dar mare lucru nu era cu dânsele, că omul vota cum îl prindea vremea. Îi plăcea oratorul care venea și-i dezghioca brașoave? Îl vota! Că ce înțelegea țăranul din programă?!…

Ion Moraru, satul Mândâc, Basarabia

Fragment din interviul luat de Părintele Moise
pentru cartea Sub semnul Sabiei dreptății

Sursa: Cuvinte către tineri 2022, Mănăstirea Putna

Ion și Profira Moraru, 8 noiembrie 2017