IPS Ilarion Alfeiev: Civilizaţia europeană – de la Edictul de la Milan la creştinofobie

Pe data de 2 octombrie 2012, presedintele DECR, IPS Ilarion, a vorbit la deschiderea conferintei internationale reflectie-actiune dedicata Sfintilor Constantin si Elena – inceputul si triumful crestinatatii in istoria umanitatii, desfasurata la Academia de Stiinte din Rusia:

Dragi participanti si oaspeti ai aceste conferinte, permiteti-mi sa va salut in numele Intaistatatorului Bisericii Ortodoxe Ruse, Prea Fericirea Sa Patriarhul Kirill al Moscovei si al intregii Rusii. In declaratiile sale, Sfintia Sa s-a adresat de multe ori pe tema valorilor crestine care au format civilizatia europeana devenind fundamentul spiritual al poporului nostru. Intrucat aceasta este o tema atat de importanta, e nevoie sa fie revizuita/dezbatuta in mod constant.

Lumea crestina se apropie de o data remarcabila si anume, aniversarea a 1700 de ani a Edictului de la Milano, care a intrat in istoria lumii ca cel mai important document juridic care separa cele doua epoci – cea ale Romei pagane si a Europei crestine.In urma cu 1675 de ani a murit initiatorul acestui document, imparatul Constantin cel Mare, proclamat de Biserica ca Sfant si intocmai cu Apostolii. Vorbind despre semnificatia sfintelor infaptuiri ale Imparatului Constantin cel Mare pentru crestini, este necesar a ne aduce aminte de acele vremuri de persecutie prin care Biserica lui Hristos a trecut inainte ca cetatenilor romani sa le fi fost acordata libertatea religioasa.

Domnul nostru Iisus Hristos si-a avertizat apostolii:

“Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15,20)

si

“îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu” (Luca 12,21).

Pe langa persecutia din partea evreilor care incepuse deja din timpul vietii pe pamant a Mantuitorului, societatea pagana romana de asemenea, a privit crestinii ca pe niste dusmani. Au existat mai multe motive pentru acest lucru. Inchinarea pagana era o sursa de subzistenta pentru o serie intreaga de persoane, inclusiv preoti pagani, creatori/producatori de idoli si oracole. Crestinii care au refuzat sa se inchine idolilor au fost acuzati de ateism si de lepadarea credintei stramosilor, ceea ce era o mare dezonoare si o provocare morala fata de intregul popor. Extrem de intriganta era si sustragrerea/absenta lor de la distractii si circuri publice, lucru care le-a atras cu atat mai mult antipatia oamenilor. Refuzul lor de a-l recunoaste pe imparat ca Dumnezeu, de a se inchina chipului sau si sa aduca jertfe, au provocat suspiciuni legate de neloialitate si inalta tradare. Crestinii au inceput sa fie supusi celor mai oribile crime, fiind priviti ca vrajmasi ai oamenilor si oameni de factura joasa.

Iisus Hristos a infatisat apostolilor sai motivele care stau la baza acestei atitudini prin cuvintele:

“Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15: 19).

Asa zisii intelectuali pagani, fara macar a incerca sa inteleaga/patrunda esenta invataturii lui Hristos, o au descris ca fiind o “dauna pernicioasa” (Tacitus) sau “necizelata si instabila” (Plinius cel tanar). Printre cei care s-au opus crestinilor au fost si stoicii, epicureii si noii-platonicieni incluzandu-i pe Lucian din Samosata, Celsius, Flavius Arrianus, Hierocles. Unii nu au inteles curajul si statornicia martirilor crestini in credinta lor, in timp ce altii credeau despre invatatura lor a fi o simpla “random walk in the air” (ceva facil, lipsit de consistenta, greutate, nedem de a fi luat in serios), care, spre deosebire de punctul de vedere al Neo-Platonicienilor, nici macar nu recunoasteau adevarul altor sisteme religioase sau a altor perspective filozofice. Intr-adevar, crestinismul devenise “pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (1 Cor 1:23).

Opinia publica era acum deja pregatita si singurul lucru care sta in calea persecutiei in masa consta in decizia/vointa clasei politice. Era nevoie de o scanteie care sa puna foc explozibilului format din zvonuri, stereotipuri si ideile care stateau la baza perceptiei crestinismului. Si, aceasta scanteie, in sensul cel mai propriu al cuvantului, a fost data de catre incendiul izbucnit la Roma, dupa unele dovezi ale contemporanilor, provocat chiar de catre imparatul Nero. Zvonurile privitoare la complicitatea lui in acest dezastru au inceput sa circule si pentru a le tempera, imparatul i-a acuzat pe crestini de incendiere. Tacitus descrie astfel evenimentele :

“Pentru a scapa de zvonuri, Nero a aruncat vinovatia si a impus cele mai cumplite torturi asupra unei clase urate pentru “abominatiile” ei, numite de populatie “crestina”…absolut orice fel de batjocura a fost adusa asupra lor. Acoperiti cu piei de animale, au sfarsit sfasaiati de caini, sau au fost pironiti pe cruci, sau condamnati si arsi pe rug, pentru a servi ca iluminatori pe timpul noptii, cand lumina zilei a apus” (Analele lui Tacitus, XV. 44).

Persecutiile uneori se potoleau, alteori luau amploare. Sub imparatul Diocletian si succesorii lui, persecutiile impotriva crestinilor au devenit o ultima izbucnire a imperiului spre paganism. Pluralismul religios al Romei s-a dovedit a fi incompatibil cu cetatenii “rigizi” si “intoleranti” care erau in cautarea adevarului absolut. Pentru inca o data, puternicul aparat de stat nu a reusit sa faca fata crestinilor neinarmati, care nu au opus nici macar o rezistenta, lucru care a condus la schimbari radicale in imperiu. Sfantul Constantin, cel-intocmai cu Apostolii, a fost cel care a initiat aceste schimbari si le-a pus in practica.

Istoricii si teologii au fost in special preocupati de motivul care l-a determinat pe imparatul Constantin cel Mare sa ia partea crestinilor. In mod evident la fel ca si tatal lui Constantius Chlorus, imparatul Constantin a adoptat initial o atitudine binevoitoare crestinilor sub influenta mamei, Sfanta imparateasa intocmai cu Apsotolii, Elena. Dar care a fost factorul principal care l-a determinat pe imparat sa elaboreze si sa publice Edictul de la Milano? A fost oare acest lucru un simplu calcul politic lipsit de un sentiment religios sincer sau al unei acceptari sincere al lui Hristos? Sursele istorice care vorbesc despre personalitatea lui Constantin cel Mare se situeaza mai degraba la extreme. Pe de-o parte, istoricul bisericesc Eusebiu din Cezareea si pe de cealalta parte, autorul pagan Zosimus, care au simtit aversiune fata de personalitatea imparatului. Aceste surse au fost utilizate ca baza iar cercertatorii de mai tarziu au adaugat subiectivismul lor la aceasta intrebare. S-au consemnat, spre exemplu, niste afirmatii sceptice ale istoricului german Jacob Burckhardt, care-l descrie pe imparatul Constantin ca un politician inteligent si un pragmatic pur, fara nicio motivatie religioasa. Ne este imposibil sa fim de acord cu aceasta caracterizare, deoarece in acel moment nu trebuie sa fi existat mai mult de 10% de crestini in imperiu, si sa te bazezi pe un segment atat de ingust al populatiei, ar fi insemnat sa te aventurezi intr-un experiment politic extrem de riscant, cu atat mai mult cu cat riscul era real intrucat nimeni din cadrul Senatului sau din populatia romana, nu sustineau politica religioasa a lui Constantin. Cu prilejul festivitatilor care marcau 20 de ani de guvernare imperiala in Roma, imparatul nu a luat parte la ritualurile de sacrificii facute cu ocazia sosirii sale la Roma, fapt care a generat indignare in randul romanilor, gata sa degenereze intr-o rebeliune armata. Ostilitatea deschisa a unei Rome preponderent pagane, a devenit unul dintre factorii care l-au obligat pe Constantin cel Mare sa gandeasca o noua capitala pentru imperiu.

Punctul de cotitura in perceptia religioasa a imparatului asupra lumii, a avut loc in timpul luptei sale cu uzurpatorul Maxentiu inaintea careia, Constantin a fost invatat de catre Dumnezeul crestinilor cum sa isi invinga dusmanul.

In anul 313, la Milano, a avut loc o intrevedere intre imparatul Constantin cel Mare si Licinius, in cadrul careia a fost emis Edictul de la Milan pe numele a doua personalitati auguste, adresat presedintilor provinciilor. Textul acestuia a supravietuit istoriei in cartea lui Lactanius despre “Decese si persecutori” si in “Istoria Bisericii” de Eusebiu de Cezareea. Edictul a dezaprobat/condamnat actele anterioare privind crestinii. Spre deosebire de Edictul din 311 din Galerius, acest document a proclamat libertatea religioasa deplina a cetatenilor romani: “Nimanui nu ar trebui sa-i fie negata oportunitatea de a trai religia crestina, a religiei pe care el o considera a fi cea mai buna pentru el”. Astfel, adorarea pagana si-a pierdut dominatia de jure.

Sfantul Constantin cel Mare a demarat un proces gradual de ridicare a statutului juridic al Bisericii. Acesta a continuat, cu anumite esecuri si incercari de restabilire a hegemoniei paganismului si sub succesorii sai, iar Teodosie cel Mare avea sa finalizeze ruptura definitiva a imperiului cu paganismul. Edictul de la Milano a pus bazele viitoarelor relatii intre biserica si stat, care urmau a fi descrise de catre Justinian ca o simfonie a preotiei si imparatiei.

Amintindu-ne in zilele noastre depre pretul mare platit de crestini pentru aceasta libertate, suntem mahniti sa vedem cat de usor renunta Europa de azi la identitatea ei crestina. Conceptul de integrare europeana a lasat la o parte componenta religioasa. In primul rand, orice referire la Dumnezeu si crestinatate, a fost eliminata din proiectul de Constitutie al Uniunii Europene si mai tarziu, din tratatul de la Lisabona, care a inlocuit inca neratificata Constitutie. Ca urmare, intreaga baza ideologica a integrarii europene, s-a redus in exclusivitate la libertate, democratie si statul de drept – o paradigma seculara incompatibila cu patrimoniul de civilizatie al Europei. Secularizarea a dus intr-acolo ca majoritatea europenilor au incetat sa-si coreleze vietile cu Evanghelia, in scopul de a trai in conformitate cu standardele “societatii de consum”. Mai mult decat atat, crestinismul a devenit un element strain in viata publica, lucru care s-a dezvoltat din ce in ce mai mult in manifestari crestinofobice.

Din nefericire, viziunea seculara dominanta asupra lumii exclude religia din spatiul public, fiind de-acum declarata o chestiune privata. Asta este un fel de a spune ca poti sa faci tot ce vrei acasa, sa crezi in ceea ce vrea sufletul tau, dar trebuie sa cooperezi cu statul si societatea numai in conformitate cu normele stabilite, aceleasi pentru toti. Aceasta abordare aparent corecta, devine o adevarata provocare pentru crestini, atunci cand aceste reguli incep sa contrazica fundamentele eticii crestine. Recunoasterea unor lucruri ca avorturile, eutanasierea, casatoriile sau relatiile intre persoane de acelasi sex de catre societatea seculara, ii pune pe crestini intr-o categorie a proscrisilor, intrucat acestia nu pot fi de-acord cu ele ca norma de viata.

Logica secularismului modern, ne aminteste de cea a paganilor din Roma: poti sa crezi in ceea ce-ti doresti, dar esti obligat sa aduci jertfe zeilor care sunt “toleranta” si “pluralismul”. Credinta in Dumnezeu si disponibilitatea/deschiderea de a urma poruncilor Sale sunt descrise din ce in ce mai mult ca “opinii private” si a devenit pur si simplu indecent, demodat si arhaic, sa-l proclami cu voce tare. Pentru a spune lucrurilor pe nume, de exemplu, avortul ca prunucidere, eutanasierea ca crima si suicid, sunt acum tratate ca acte de toleranta incompatibile cu pluralismul de opinii si declarate “incalcari a drepturilor si libertatilor cetatenilor”.

Din ce in ce mai mult, in tarile Uniunii Europene, observam discriminari fata de cetatenii care-si exprima o pozitie activa crestina. Mai mult decat atat, chiar si purtarea simbolurilor crestine, cum ar fi crucile de botez, poate fi vazut de anumiti angajatori ca o incalcare a “culturii corporatiste”. Exista voci care vorbesc despre necesitatea interzicerii sarbatorilor publice de Craciun sub pretextul ca ele pot insulta oamenii de alte religii. O lupta similara impotriva prezentei simbolurilor crestine in scoli, a fost dusa vreme de mai multi ani in Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in cazul “Lautsi vs. Italy” – un exemplu viu al incercarii unei singure persoane, sub pretextul incalcarii drepturilor sale, de a-si impune propria vointa asupra a milioane de oameni. “Neutralitatea religioasa a societatii” construita de sustinatorii secularismului european s-a transformat intr-o “curatare de valori” a acestei societati.

Cum pot crestinii sa se opuna unor astfel de tendinte? In ce rezida puterea crestinismului? Ea este determinata de credinta crestinilor, capacitatea lor de a trai in duhul Evangheliei, de a aduce Lumina Adevarului divin asupra oamenilor. Pierzandu-si capacitatea de a fi sarea pamantului, crestinii devin neputinciosi in a se opune diferitelor ideologiilor prin afirmarea propriilor reguli de viata.

Conferinta de azi isi propune sa reflecteze asupra calatoriei de 1700 de ani a bisericii lui Hristos, de la Edictul din Milano pana in zilele noastre, – era presarata cu multe evenimente importante pentru crestini. Cel mai important aspect al acestei refectii, este un raspuns la intrebarea privind viitorul crestinismului, locul si rolul valorilor crestine inviata societatii, a familiei si a individului.

Multumesc pentru atentie.

IPS Ilarion Alfeiev
/razbointrucuvant.ro/