Iubitorul și salvatorul prostituatelor

Vă invităm să citiți o poveste adevărată relatată în cartea „Duhovnicul Închisorilor” de Arhimandritul Spiridon, despre un om cu viață sfântă și fapte mari:

„În închisoarea din Nercinsk a fost un deţinut ce merită o atenţie deosebită. Era un om sfînt. Iată ce-mi povestea despre sine:

– Am fost, părinte, un om bogat. Am pierdut de mic părinţii şi am rămas doar cu soră-mea. La paisprezece ani sora a murit de tifos. Am rămas de unul singur. Tutore mi-a fost o mătuşă, sora mamei. Eram după fire milos, sensibil la durerea omenească, şi nu puteam să privesc nevoile şi lacrimile cu indiferenţă. Odată mă trezesc şi o aud pe mătuşă-mea vorbind cu cineva, însă discuţia aceasta era mai tot timpul întreruptă de lacrimi. Mi-am ciulit urechile.

Auzii o altă voce, iarăşi plîngîndă. Eram foarte curios de cele ce se întîmplă. Peste vreo zece minute se aşternu linişte. M-am ridicat, m-am spălat, m-am îmbrăcat şi am intrat la mătuşă-mea în cameră. Nu am putut să nu o întreb: „Cu cine vorbeai mai adineaori, mătuşă?” „O mai ţii minte pe domnişoara pe care ai invitat-o să vină la tine să faceţi cunoştinţă? Azi dimineaţă au găsit-o înecată în lacul orăşenesc.” „Ce spui, mătuşă, asta era fata care voia să vină la mine?” „Da, zise mătuşa, chiar ea.

Am plecat imediat într-acolo unde o găsiseră înecată. Comisarul de poliţie era deja acolo. M-am salutat cu el, căci ne cunoşteam. Nu puteam să privesc această fată nefericită, îmi era foarte milă de ea. Comisarul îmi spune: „Ştiţi, Ivan Ivanovici, i-am găsit în buzunar un bileţel, în care blestemă toată lumea, care a adus-o în stare să se arunce în lac din cauza foamei. Era prostituată şi, din cîte ştiu eu, se abătuse de la calea cea dreaptă cam acum un an.” Nu am putut rezista, lacrimile îmi urcau în gîtlej şi am început să pling. Îmi era foarte milă de aceste fiinţe nefeicite şi, din acea zi, am hotărît să le ajut.

Mergeam pe la hotele, le dădeam bani, pe unele le răscumpăram din această mlaştină ce le absorbea tot mai mult, le îmbrăcam, le hrăneam şi le vindecam de boli. În curînd am devenit cunoscut printre ele şi mă căutau acasă cu zecile. Dumnezeu mi-e martor, nu mă ispiteam cu ele, îmi era, pur şi simplu, foarte milă. Am măritat, cu o mică zestre, 92 de fete, am vindecat vreo trei sute, cîteva zeci le-am îngropat şi toate acestea le-am făcut pe contul meu.

Am vrut să le ridic şi un spital, iar pentru vîrstnice – un azil, tot din banii mei, însă mi s-a întîmplat ‘o nenorocire. Cine a făcut asta, nu pot să ştiu nici acum. Mă întorc odată acasă de la teatru, pe la zece seara, şi ce credeţi? Văd în patul meu pe una din aceste nefericite, cu măruntaiele scoase afară. M-am îngrozit atît de tare, încît nu mă puteam mişca din loc. Am comunicat poliţiei. Poliţia nu era chiar „indiferentă” faţă de mine pentru dragostea ce le-o purtam acestor femei. Mulţi dintre stăpînii caselor de toleranţă erau foarte bucuroşi de acest necaz al meu.

M-au judecat, am fost găsit vinovat de moartea acestei femei şi am primit doisprezece ani de muncă silnică. Ştiţi, părinte, nu există oameni mai nefericiţi şi mai vrednici de compătimirea omenească şi dumnezeiască decît aceste femei. Dacă sunt nevoit să sufăr pentru ele, atunci Ii mulţumesc Domnului că sufăr.

„Bucuriei” acesteia i s-a mai alăturat una. Mătușa mi-a vîndut moşia şi toţi banii i-a cheltuit pentru salvarea acestor nefericite. Dragă părinte, nu există cineva care să aibă mai mare nevoie de dragoste creştină lucrătoare ca aceste femei căzute. Sunt mai mult decît sigur că ele sunt muceniţe-pătimitoare, iar Hristos le va ierta mai degrabă decît pe alţii. Ştiţi cîte zile petrec ele uneori în foamete, nu au nici o cămăşuţă, nici o fustiţă, o mare parte sunt orfane, aruncate în stradă de sărăcie sau chiar de mama vitregă, şi iată că sărmanele se văd nevoite să-şi vîndă trupul, iar odată cu el – şi sufletul. Dacă le găsiţi brutale, neruşinate şi răutăcioase, de un cinism imposibil, asta nu e decît urmarea faptului că se uită la bărbaţi ca la tiranii lor, ca la nişte fiare ce le chinuie cu patimile lor animalice. Deseori, satisfăcîndu-şi patimile, bărbaţii le iau la bătaie, le înjosesc etc. Însă dacă aţi şti cîte dintre ele sunt smerite, împăcate cu soarta şi, ca nişte oiţe supuse, merg la junghiere, la o junghiere în care însăşi viaţa se transformă într-un cuţit bont, ce le taie zeci de ani la rînd… Iată, dragă părinte, ce înseamnă prostituată…

Deţinutul îşi încheie povestea. Tăcurăm amindoi. Peste cîteva minute, mi-am aruncat privirea spre el şi i-am văzut faţa luminată de lumina unei bucurii interioare. L-am sărutat şi i-am spus:

– Dragă prietene, poartă-ţi crucea ta grea pînă la urmă, căci va veni un timp cînd această fată te va îndreptăţi în faţa lui Dunmezeu, şi nu numai că te va îndreptăţi, ci va pune pe creştetul tău luminat cununa nemuririi.

Deţinutul se închină, şi eu ieşii de la el împovărat de o impresie grea şi, totodată, uşoară, ce mi-a făcut-o povestea lui.”

Arhimandrit Spiridon – Duhovnicul Închisorilir, Editura Cathisma, București, 2009, p. 147-151

sursa www.ortodoxiatinerilor.ro