Jonathan Pageau: Ortodoxia este culmea adevăratului progres

Jonathan Pageau este astăzi o voce în spațiul dezbaterilor și frământărilor de idei din lumea noastră, la nivel internațional. După ce a trecut printr-un parcurs anevoios de căutare a Bisericii adevărate, după ce a străbut el însuși crizele generate de o cultură fără repere și fără valori, o cultură a negării și a arbitrariului, el este acum în măsură să le vorbească contemporanilor săi, formați în aceeași cultură și trecuți prin experiențe similare. Alături de alți mari convertiți din spațiul apusean, Jonathan Pageau deschide tezaurul patristic și moștenirea Bisericii către omul civilivației post-umane și transumane, care are o nevoie vitală de sens și tămăduire. (T.P.)

– Domnule Jonathan Pageau, cum ați descoperit Ortodoxia?

– Am crescut într-un mediu pe care mulți l-ar considera neobișnuit, predominant catolic, deși de-a lungul timpului s-a schimbat semnificativ. La un moment dat, părinții mei au trecut la protestantism, așa că eu m-am născut într-o familie baptistă. Tata nu a fost doar un simplu credincios devotat, ci a fost chiar pastor baptist. Faptul că am crescut într-un astfel de mediu m-a influențat profund în primii ani de viață. În timpul perioadei de studenție, am început să-mi pun însă întrebări filosofice și mistice mai profunde. Aceste reflecții m-au provocat și mi-am dat seama că nu le pot pune în acord cu credința mea baptistă cu care eram familiarizat, în ciuda faptului că părinții mei aveau o credință creștină autentică și ferventă și o dragoste indiscutabilă pentru Dumnezeu. Am simțit că există un vid în teologia și tradițiile pe care le cunoșteam.

Căutarea mea m-a condus treptat la scrierile Părinților Bisericii. Acolo am găsit ceea ce căutam – un tezaur bogat de viață duhovnicească, exprimat nu doar în termeni teologici, ci și în artele bisericești, în arhitectura și limbajul liturgic al Bisericii. M-am îndrăgostit profund de Biserica primară. Inițial, am fost înclinat să intru în catolicism, deoarece era credința dominantă din mediul meu. Totuși, am observat că Biserica Catolică se confrunta cu numeroase provocări, în principal, era vorba de eforturile sale de a se alinia cu lumea de azi, încercând să fie cât mai modernă. Această abordare nu a rezonat cu mine; căutam ceva mai ancorat în viața profundă a Bisericii din primele veacuri. În cele din urmă, Biserica Ortodoxă mi-a cucerit cu adevărat inima, în special prin iconografia sa – un domeniu strâns legat de studiile mele artistice. Inițial mi-am am dorit să fiu pictor, dar am fost tot mai mult dezamăgit de arta contemporană, pe care o găseam cinică și desprinsă de viață. Descoperirea limbajului iconografic mi-a reînviat pasiunea pentru artă, atrăgându-mă mai aproape de frumusețea și spiritualitatea atemporale pe care le căutam.

M-am convertit la Ortodoxie și am fost botezat, după care eu și soția mea am plecat în Africa, unde am făcut voluntariat social, patru ani în Congo și trei ani în Kenya. Acești ani petrecuți în Africa au fost o provocare pentru noi. Deși am rămas ortodocși, am fost nevoiți să mergem la slujbe catolice. Abia la întoarcerea în Canada, în 2010, am îmbrățișat cu adevărat Ortodoxia. Atunci ne-am botezat și copiii în Biserica Ortodoxă, pentru că în Africa era foarte complicat. Odată întorși, am început să frecventăm regulat parohia ortodoxă, iar eu mi-am luat în serios meșteșugul de iconar – ceva cu care doar mă jucasem înainte de a pleca în Africa.

În ultimii noștri ani în Africa, reluasem sculptura și zugrăvirea icoanelor, dar abia după întoarcerea în Canada am considerat momentul potrivit să transform această rucodelie într-o profesie. Nu credeam că este posibil să îmi câștig existența în Canada din realizarea icoanelor, dar, surprinzător, asta s-a întâmplat. Din 2011 până în 2016, am lucrat full-time ca sculptor și pictor de icoane. Ulterior, m-am orientat mai mult către vorbitul în public și către scris.

„Am știut că mi-am găsit locul”

– Cum i-ați descoperit pe Părinții Bisericii?

– Cum vă spuneam, totul a început de la o lipsă pe care o constatasem în teologia cu care eram familiarizat. De exemplu, fratele meu, care era de asemenea foarte interesat de simbolismul creștin și de simbolismul religios, a început să citească comentarii rabinice. Eu citeam mai mult texte mistice din alte tradiții, scrieri ale unor autori sufi, și chiar și unele lucruri mai esoterice. Și puteam vedea că exista ceva acolo, un element mistic, care la noi lipsea. Încă eram creștini baptiști, dar puteam vedea că în alte tradiții, necreștine, exista ceva, un element transformativ, pe care nu-l regăseam în tradiția în care crescusem. Și ne-am gândit atunci cum am putea continua să fim creștini, deși vedem că lipsește ceva din creștinism, ceva profund, nu? O legătură profundă cu Dumnezeu.

Apoi, treptat, prin referințe, citind diferiți gânditori moderni contemporani, i-am descoperit pe Părinții Bisericii. M-a ajutat enorm o carte a lui Vladimir Lossky, anume „Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”. Când am citit-o, am știut că mi-am găsit locul, am știut că mi-am găsit casa, pentru că are o descriere atât de relevantă a teologiei ortodoxe, care este conectată la cea mai profundă filosofie și la cea mai profundă experiență a noastră.

Așa am ajuns să cred cu tărie că Părinții Bisericii pot oferi astăzi cele mai profunde răspunsuri la criza lumii noastre. Mai ales Sfântul Grigorie Palama sau Sfântul Maxim Mărturisitorul, care este și sfântul meu protector, pentru că numele meu ortodox de botez este Maxim. Apoi Sfântul Grigorie de Nyssa, cu siguranță. Și apoi, în ceea ce privește înțelegerea Scripturii și viziunea asupra lumii pe care ne-o oferă, imnurile Bisericii – toate acestea își găsesc cea mai profundă tâlcuire la Sfinții Părinți, oferind omului o profundă ancorare în realitate. Ceea ce noi avem nevoie astăzi este ca oamenii să fie capabili să traducă limbajul Părinților și limbajul Bisericii pentru lumea contemporană, pentru că multe dintre cuvintele care sunt folosite atât în Biblie, cât și în limbajul teologic au fost devalorizate, au fost alterate. Oamenii nu mai înțeleg ce înseamnă și îndată ce le pronunți, încetează să te mai urmărească. Când rostești cuvântul „duh” sau cuvântul „suflet”, când aud cuvântul „dragoste”, pur și simplu se opresc din ascultat, se deconectează. Din câte se pare, cei mai mulți nu au nici cea mai vagă înțelegere a ceea ce sunt aceste subiecte și din acest motiv avem nevoie de teologi care să poată traduce limbajul Părinților și limbajul Scripturii într-un mod care să fie pe înțelesul omului modern.

„Asistăm la o renaștere a creștinismului în America prin Biserica Ortodoxă.”

Cred că această criză pe care o trăim astăzi este, de fapt, o mare șansă pentru noi și o mare provocare pentru teologii ortodocși, mai ales de la criza COVID încoace. A început înainte de COVID, dar aș spune că mai ales de la momentul COVID bisericile din America de Nord au devenit pline de convertiți. Numai în parohia mea din Canada s-a triplat numărul credincioșilor. Este o adevărată explozie a Ortodoxiei, se întâmplă peste tot în America de Nord și se convertesc mai ales bărbați tineri, oameni cu totul nereligioși până la acel moment, care fie nu erau practicanți în protestantismul sau catolicismul lor, sau erau complet indiferenți, nebotezați, nu știau nimic și au intrat pe internet și au ascultat niște discuții, niște podcasturi, apoi au început să vină la biserică. Este absolut uimitor ce se întâmplă! Asistăm la o renaștere a creștinismului în America prin Biserica Ortodoxă.

– Nu același lucru se poate spune astăzi despre țările tradițional ortodoxe, care, după o renaștere de câțiva ani, ce a avut loc după eliberarea de comunism, au fost mai degrabă atrase de secularismul și consumerismul venit din occidentul european. Iar această tendință este mai degrabă la generațiile foarte tinere. Poate și pentru că, fiind foarte familiarizați cu Tradiția ortodoxă, nu facem efortul de a traduce această cultură a duhului pe limba omului postmodern.

– Înțeleg această problemă. Știți, cumva avem astăzi în America un avantaj ciudat -avantajul de a fi rebel. Ce înseamnă astăzi să fii rebel în America? Înseamnă să vrei să te căsătorești, să ai copii, să fii un om bun și responsabil. Toate acestea au devenit trăsături ale rebelului într-o cultură woke sau cancel. Și deci este amuzant, cine ar fi putut anticipa acest lucru, dar de aceea avem un avantaj în cultură. De fapt, cred că în America, Ortodoxia este punctul cel mai de vârf al culturii, punctul ei cel mai rafinat. Ortodoxia este culmea progresului în termeni culturali. Sentimentul meu este că vor îmbrățișa Ortodoxia niște personalități mari din Europa de Vest și în America de Nord, care apoi vor putea vorbi contemporanilor lor din poziția unora care cunosc în toată profunzimea ce înseamnă civilizația occidentală – devenită astăzi universală. Ei vor fi în măsură să traducă omului de azi, inclusiv celui din țările tradițional ortoodxe, învățătura Bisericii și a Părinților.

– Adevărul este că există astăzi mulți tinerii din România care vă urmăresc, îl urmăresc pe Jordan Peterson, urmăresc vorbitori americani ortodocși. Și sunt mai degrabă înclinați să primească mesajul creștin de la ei. Este un paradox.

– Acești tineri din țările tradițional ortodoxe au, în fond, o formație și o cultură occidentale, deși au fost crescuți poate într-un mediu ortodox. Tocmai de aceea sunt mai receptivi la astfel de vorbitori. Ei vor putea ulterior să vorbească pe limba generației lor poate mai mult decât personalități ortodoxe care nu au trecut prin experiența dramatică a crizei occidentale și nici au asimilat această cultură.

ARC sau despre narațiunile benefice

– Al doilea punct al discuției noastre este proiectul ARC. Sunteți o figură cheie în Alianța pentru o Cetățenie Responsabilă (Alliance for Responsible Citizenship – ARC), care își propune să ofere o narațiune conservatoare semnificativă și constructivă în „potopul” creat de narațiunile negative, de-a dreptul anti-umane din politică, economie, artă, știință și dragoste. Ne puteți împărtăși ce este „arca” dumneavoastră și cum vă propuneți să spuneți o poveste mai bună lumii noastre, după cum se afirmă în declarațiile oficiale ale alianței?

– Da, aș spune că demersul ARC este o încercare de a transmite într-un limbaj mai secular ceea ce este în aval de principiile creștine. Nu face altceva decât să propună o viziune pozitivă asupra omului, evident nu una arogantă, ci una pozitivă, una care ne spune că omul este creat după chipul lui Dumnezeu și care sunt consecințele acestui fapt. Ceea ce am observat în ultimele decenii este că narațiunea despre om a devenit din ce în ce mai negativă, mai mult chiar, predomină astăzi o narațiune aproape anti-umană despre om. Ideea că a avea copii este imoral, că oamenii sunt niște paraziți pe pământ, ideea că a dori ceva bun pentru copiii tăi este greșită, este egoistă – toate acestea dorim să le contracarăm prin narațiuni pozitive, și să facem acest lucru în diferite domenii.

Ideea fundamentală a comunității noastre este, de fapt. una elementară, una comună, de bun simț, dar pe care nu prea mai ai curajul să o afirmi cu tărie în lumea occidentală, anume că este bine să ai copii și că este bine să ai o familie! Acesta este idealul și, cu toate că există excepții și cu toate că nimeni nu este perfect, idealul acesta este: familia alcătuită dintr-un bărbat și o femeie cu copii. Așa au fost cosntruite societățile de-a lungul istoriei. Firește că mediul înconjurător este foarte important, dar credem că o abordare benefică omului, fără a fi utilitaristă și mercantilă, față de mediul înconjurător este cea mai bună soluție ecologică.

Dacă vrei să echilibrezi demografic și economic populația lumii, soluția nu este să oprești oamenii să facă copii. Soluția este să-i ajuți pe oameni să iasă din mizeria absolută, să-i ajuți să aibă o viață mai bună, mai plină de sens, mai frumoasă, o viață mai îmbibată de spiritualitate. Și toate aceste propuneri urmăresc în mare parte să contracareze globalismul și ideea aceasta că națiunile sunt ceva rău în sine sau ideea că nu ne putem păstra identitățile, că nu putem face parte din neamuri, că nu putem face parte din națiuni. Nu, acest lucru este greșit! Fiecare neam are particularitatea și frumusețea lui. Este minunat și important, de pildă, pentru români să-și cinstească istoria lor, să-și sărbătorească tradițiile lor vechi și profunde. Și trebuie să putem face acest lucru peste tot în lume.

Un lucru este sigur, ARC își propune să contracareze tipul de narațiune anti-umană globalistă care a fost diseminată de elitele lumii în ultimele decenii.

– Cum vedeți impactul alianței în viitor?

– Ceea ce sperăm este să creăm un networking între cei care împărtășesc o viziue similară. Unul dintre lucrurile pe care le-am văzut de-a lungul timpului este că mulți oameni s-au simțit singuri în fața atacului narațiunilor globaliste dominante, care au cucerit spațiul mediatic, spațiul educațional, spațiul social. Mulți oameni simțeau că nu puteau vorbi, nu puteau spune lucrurile pe care le credeau adevărate și pe care le considerau normale. Astfel, unul dintre lucrurile pe care sperăm că alianța va fi capabilă să le realizeze este să ofere o umbrelă și un sentiment de solidaritate pentru cei care nu sunt de acord cu anti-umanismul dominant. Sunt mulți oameni care gândesc la fel cum gândim și noi, și astfel, oferind tribună celor care sunt dispuși să vorbească și să spună ce consideră că este adevărat, vom ajunge să ne simțim mai în siguranță atunci când vrem să spunem ce credem. Dorim să creem rețele de colaborare între oameni care se pot recunoaște reciproc ca având aceeași identitate. Dorim ca acești oameni să aibă încredere în valorile lor și suntem dispuși să colaborăm, să spunem adevărată poveste, povestea frumoasă despre om și lume. Dorim să putem colabora și pe toate celelalte fronturi, să creăm cumva o rețea diferită de rețeaua elitelor pe care o vedem conducând spectacolul lumii în momentul de față.

Compasiunea autentică vs compasiunea instrumentalizată

– Să înțeleg că doriți să creați o altă elită, de data acasta conservatoare, ca replică la elita progresistă? Sau este ceva de genul unui grup de reflecție, un think-tank?

– ARC este, da, cu siguranță, un grup de reflecție, un think-tank. Ideea este să încurajăm persoanele care deja tind să gândească în acest mod să se poată vedea unii cu alții și să se recunoască reciproc ca aliați în aceeași luptă și, în felul acesta, să oferim o protecție celor din comunitățile lor. Trebuie să fim atenți, desigur, să nu creăm o altă elită globalistă, de data aceasta conservatoare – ceea ce chiar nu ne dorim deloc. Dorim, în principal, să creăm un fel de protecție și un loc unde oamenii să simtă că nu sunt singuri în viziunea lor despre lume.

Unul dintre lucrurile pe care, cu siguranță, ARC încearcă să le facă, dar nu doar ARC, ci și eu însumi, prin activitatea mea personală, a fost de a încerca să le dăm oamenilor capacitatea să vadă ce se întâmplă și să discearnă. Asta, pentru că unul dintre lucrurile pe care globalismul le face este că răstălmăcește uneori retorica creștină și, folosind limbajul compasiunii, seduce oamenii să creadă că acesta este drumul corect și calea creștină. Deci trebuie să fim capabili să recunoaștem diferența dintre adevărata compasiune și compasiunea instrumentalizată, și, până la urmă, nu este atât de dificil. Compasiunea instrumentalizată este un tip de compasiune pe care oamenii o folosesc pentru a câștiga putere pentru ei înșiși și pentru facțiunile lor. Astfel, vor încerca să-ți spună că ar trebui să renunți la puterea ta, să renunți la poziția ta, să renunți la atașamentul față de familia ta, față de națiunea ta, față de convingerile tale. Dar în felul acesta, acești oameni încearcă să acumuleze putere pentru ei înșiși. Și atunci poți să înțelegi că este vorba de compasiune instrumentalizată. De aceea, cred că avem nevoie să ne dezvoltăm sensibilitatea de a o recunoaște și de a rezista acestui tip de abordare și de a putea exprima adevărata compasiune care se manifestă autentic doar în lumina învățăturilor lui Hristos.

– Cred că în acest moment istoric, experiența pe care am avut-o noi, cei din fostele noastre țări comuniste, ar putea fi utilă lumii apusene, pentru că aceste strategii de manipulare ne sunt bine cunoscute.

– Fără doar și poate, comunismul este exact compasiune instrumentalizată. Este exact ceea ce vedem și acum prin această mișcare globalistă, doar că în trecut comunismul era exprimat strict în termeni economici, în timp ce acum aceste idei au fost deschise și în sfera culturală. După al doilea război mondial, mulți dintre scriitorii comuniști și-au dat seama că trebuie să extindă ideile comuniste și în sfera culturală, așa cum au făcut Gramsci și alții. În felul acesta vom putea să înțelegem că sunt aceleași idei, doar că nu mai este vorba doar despre lupta de clasă.  Acum toate identitățile sunt deconstruite în același mod. Nu mai este vorba de lupta de clasă, ci de lupta de identiatate, mergând până la lupta împotriva identității de om. Tocmai de aceea avem nevoie de povești bune, de narațiuni bune. Este într-adevăr un moment critic.

(va urma)

Interviu realizat de Tatiana Petrache

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 195 (aprilie 2025)