La Chişinău va fi adusă spre închinare icoana cu părticele din moaştele Sf. Serghie de Radonej

Aducem la cunoştinţa dreptmăritorilor creştini că sâmbătă, 25 octombrie a.c., în legătură cu împlinirea a 700 de ani de la naşterea Sf. Serghie de Radonej,  la Catedrala Mitropolitană din Chişinău, va fi adusă spre închinare de la Lavra Sfântului Serghie, Rusia,  icoana cu părticele din moaştele acestui mare Cuvios şi de Dumnezeu purtător Părinte.

Întâmpinarea sfinţeniei va avea loc la ora 16.45, după care se va afla în incinta Catedralei timp de câteva zile.

Îndemnăm toţi credinicioşii să participe la acest însemnat eveniment duhovnicesc. Doamne ajută!

***

Viața Sfântului Serghie de Radonej

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie s-a născut în cetatea Rostovului, din părinți binecredincioși, pe nume Chiril și Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci, intrând oarecând mama lui după obiceiul său în Biserică, la Sfânta Liturghie, și având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sf. Evanghelie pruncul a glăsuit, încât au auzit toți cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, în vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul. Și când preotul a glăsuit „Sfintele sfinților”, a treia oară s-a auzit, glasul pruncului din pântecele mamei. Din aceasta au, înțeles toți că o să se arate mare luminător lumii și slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum Sfântul Ioan Botezătorul a săltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, așa și acesta a săltat înaintea Domnului în sfânta biserică. Deci s-a cuprins de frică și de spaimă mama lui de minunea aceea, și toți cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea s-au împlinit zilele nașterii și a născut fiu și i-a pus numele Vartolomeu. Și, de când s-a născut, nu sugea Miercurea și Vinerea niciodată și nici altceva nu gusta. Iar aceasta era începătura a înfrânării și a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vârsta cea desăvârșită. Iar fiind de șapte ani a fost dat la învățătura cărții, dar nu învăța lesne, căci era zăbavnic la minte. Și cu multă silință îl învăța pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea copilului înțelegerea cărții.

Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava – căci iubea din tinerețe liniștea și de multe ori se preumbla singur prin locuri liniștite – a găsit un călugăr, sau mai curând un înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo și făcând rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a așteptat sfârșitul rugăciunii, și apoi i-a făcut închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: „Ce-ți trebuie, fiule?” A răspuns copilul, zicând: „M-au dat, părinte, să învăț carte și nu pot să înțeleg nimic; din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc și nu știu ce să fac. Mă rog sfinției tale, roagă-te Lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înțelepțească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul, făcând rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: „Iată, de acum, fiule, îți dăruiește Dumnezeu să înțelegi cele ce-ți trebuie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!”

Din vremea aceea fericitul copil, precum pământul adăpat din destul de ploaie se face roditor, luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr – mai bine zis de la înger – s-a făcut lesnicios spre învățătura a toată înțelepciunea cărții fără de osteneală. Pentru că, Dumnezeu i-a deschis lui mintea să înțeleagă scripturile”.

Și creștea copilul cu anii, cu înțelegerea și cu faptele bune, căci iubea postul și înfrânarea, fugea de jucăriile cele obișnuite copilărești; iar la citirea dumnezeieștilor cărți șezând, învăța acea înțelepciune, a cărei începătură este frica Domnului. Și așa, din treapta în treapta mergând, creștea spre bărbăția cea desăvârșită.

După aceasta, părinții lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu așa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe plăcutul său, despre care ne este nouă acum cuvântul. Drept aceea, mutându-se acolo părinții fericitului, nu după multă vreme s-au mutat și din viața aceasta la locurile cele luminoase și răcoroase, lăsându-și toată averea moștenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gândea întru sine la moartea părinților săi, zicând: „Și eu sunt muritor, și cu adevărat voi muri și eu ca și părinții mei”. Deci binecunoscătorul copil, socotind viața aceasta scurtă, a împărțit averea ce rămăsese după părinți, nelăsându-și lui nimic spre hrana cea de nevoie, căci nădăjduia spre Dumnezeu Cel ce dă hrană celor flămânzi.

Apoi s-a dus în pustie și, făcându-și o chiliuță, petrecea acolo nevoindu-se și rugându-se Lui Dumnezeu neincetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfințit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugărească rânduială, având de la nașterea sa douazeci și trei de ani, și l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfânt călugăr cu Serghie puține zile și după aceasta i-a zis lui: „Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mâinile Lui Dumnezeu”. Și a proorocit, zicând: “Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare și preamărită”. Și făcând rugăciune s-a dus.

Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela și se ostenea, zdrobindu-și trupul sau cu privegherea, cu postul și cu multe feluri de osteneli, în vreme de iarnă, crăpând pământul de ger, el răbda într-o haina, ca unul fără de trup arătându-se. Iar diavolii, nesuferind nevoințele lui, se sârguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în șerpi, înfricoșând pe sfântul și repezindu-se la dânsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei și înfierbântările lor le rupea ca păianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, într-o noapte, a năpădit aievea o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare și cu mânie mare striga: „Ieși din locul acesta, ieși, să mori ca un rău!”

Și acestea zicându-le, o văpaie mare ieșea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmându-se, îndată a alungat tabăra drăcească și fără de temere a rămas, cântând și lăudând pe Dumnezeu. Acestea făcându-se așa, a început a străbate pretutindeni slava despre dânsul și se adunau la el mulți din cetățile și ținuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Alții voiau să locuiască împreună cu dânsul și să fie povățuiți de el la calea mântuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Și a zidit mai întâi o biserică mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfințit în numele Preasfintei Treimi, apoi și mănăstire cinstită a ridicat, care este și astăzi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de frați, a luat preoția, prin hirotonire de către episcopul Atanasie, și păștea binecuvântătoarea turmă cea încredințată lui, povățuind-o la pășunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rau gânditori îi alunga cu rugăciunea.

Dar după puțină vreme iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungați de sfântul. Și, închipuindu-se în șerpi, au intrat în chilia lui, încât era chilia plină de șerpi. Iar sfântul, degrabă s-a întors la rugăciune și îndată diavolii cu nălucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încât nici nu îndrăzneau a se mai apropia de dânsul. Iar ducându-se vestea despre dânsul pretutindeni și mulți din părțile dimprejur adunându-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine în supunere sfântului și multă avere aducând a dat-o în mâinile lui, ca să zidească o biserică mai mare.

Și ajutând Dumnezeu, Cuv. Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare și mănăstirea a lărgit-o și viețuia îngerește, ca în cer, cu ceata fraților săi, ziua și noaptea lăudând pe Dumnezeu. Deci s-a întâmplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană și erau frații în mâhnire mare, petrecând flămânzi fără de hrană trei zile. Iar rânduiala cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceara la mireni pâine, ci să-și pună nădejdea spre Dumnezeu Cel ce hrănește toată suflarea, și de la Acela cu credință sa-și ceară cele trebuincioase.

În timpul acela nu era viața de obște în mănăstirea cuviosului. Deci frații fiind strâmtorați de foamete, au început a cârti împotriva sfântului, zicând: “Până când ne oprești pe noi a merge la lume și a cere cele de trebuință? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineața vom ieși din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mângâia pe ei, spunându-le din viețile sfinților părinți, cum au răbdat multe necazuri, foame și sete și lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul și le grăia lor cuvintele lui Hristos: „Căutați la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl Ceresc le hrănește pe ele. Și dacă hrănește păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrând a suferi puțină vreme ispita ce ni s-a întâmplat, pe care de am fi primit-o cu mulțumire, mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fără de lămurire aurul nu se săvârșește!” Și a proorocit, zicând: „Acum puțină vreme ni s-a întâmplat lipsa, iar dimineață va fi îndestulare de toate bunătățile.”

Și s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-au adus în mănăstire mulțime de pâini proaspete și pește mult și alte feluri de bucate de curând gătite, de la un om neștiut, care le zicea: „Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie și fraților celor ce locuiesc cu dânsul?” Deci rugau frații pe aceia ce le aduseseră, ca să mănânce cu dânșii bucate, iar ei n-au vrut, spunând ca li s-a poruncit ca degrabă să se întoarcă și, grăbindu-se, au ieșit din mănăstire. Apoi frații văzând mulțimea de bucate, au înțeles că o cercetare cerească este, și făcură ospăț, mulțumind lui Dumnezeu.

Deci au fost acele bucate pentru multe zile fraților, și le-a zis cuviosul: „Vedeți, fraților, și vă minunați ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pană în sfârșit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfânt și pe robii Săi cei ce locuiesc într-însul și îi slujesc Lui ziua și noaptea.”

Încă se cade a pomeni și aceasta: “La începutul venirii sale în pustie, Cuviosul părinte Serghie s-a sălășluit la un loc fără de apă și aceasta spre adăugarea ostenelii; ca, de departe aducând apa, să-și ostenească trupul său mai mult. Iar când, cu voia lui Dumnezeu, s-au înmulțit frații și mănăstirea s-a așezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneala. Și pentru acea pricină cârteau unii împotriva sfântului, zicând: “Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc și s-au fâcut atâtea zidiri, nefiind apă aproape?” Iar sfântul le răspundea: “Eu, fraților, singur am vrut să mă liniștesc în locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atâtea clădiri să fie ridicate, apoi puternic este ca să dea și apă nelipsită, numai să nu slăbiți de la datorie, ci rugați-vă cu credință. Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorât apa din piatră în pustie, cu atât mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiți Lui!” Iar odată, luând în taină pe un frate cu sine, s-a pogorât în valea de sub mănăstire și în valea aceea nu era apă curgătoare mai înainte, precum spuneau oamenii bătrâni. Deci sfântul, aflând într-o groapă puțină apă strânsă din ploaie, și-a plecat genunchii și s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Și îndată s-a arătat un izvor mare, care și până astăzi este văzut de toți; și se scoate dintr-însul apă pentru toată trebuința mănăstirească, și multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credința. Și făcea Cuviosul Serghie și alte feluri de minuni. Pentru că atâta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încât a înviat și un mort. Un om credincios din hotarele locașului lui, având un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Și se tânguia tatăl lui după el nemângâiat. Deci, văzând Cuv. Serghie tânguirea omului aceluia, i se făcu mila de el și, făcând rugăciune, a înviat copilul și l-a dat viu tatălui lui. Și s-a întors omul bucuros cu fiul viu și sănătos la casa sa. Încă veneau la dânsul și cei cuprinși de duhuri necurate și, înainte de a ajunge ei la sfântul, fugeau dintr-înșii necuratele duhuri. Și cei leproși se curățeau și orbii vedeau și, în scurt a zice, toți cei cuprinși de felurite neputințe și care mergeau la sfântul, cu credință, primeau nu numai sănătate trupului, ci și folos sufletului, și se întorceau cu îndoita tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit și slăvit de toți Cuviosul Serghie și mulți, dorind a vedea cinstita lui față și a se îndulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dânsul din nenumărate cetăți și ținuturi. Iar mulți din călugări, lăsându-și mănăstirile lor, veneau la dânsul, dorind să viețuiască și să fie povățuiți de el. Domnii, boierii și oamenii de rând alergau cu sârguință la acest fericit părinte, căci toți îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinții cei de demult, au ca pe unul din prooroci.

Un țăran oarecare, lucrător de pământ, din locuri îndepărtate, auzind de Sfântul Serghie a vrut să-l vadă. Mergând în mănăstirea cuviosului, întreba de dânsul. Se întâmplase însă că atunci cuviosul era în grădină și săpă, pământul. Spunându-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, și văzând pe sfântul în haină proastă, ruptă și mult cârpită, săpând pământul, i se părea că cei ce i-au spus au glumit, pentru că nădăjduia să-l vadă pe sfânt în mare slavă. Întorcându-se în mănăstire, iar a întrebat, zicând: „Unde este Sfântul Serghie? Arătați-mi, căci am venit de departe ca să-l văd!” Iar ei i-au zis:

„Cu adevărat acela este pe care l-ai văzut.” După aceea, ieșind sfântul din grădina, l-a văzut țăranul și, îngrețoșându-se de el, și-a întors fata și nu voia nici să caute la fericitul. Și se defăima în sinea lui, zicând: „O, câtă osteneală am suferit în deșert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, și nădăjduiam să-l văd în mare cinste și iată acum văd un sărac și necinstit stareț.”

Deci sfântul, înțelegându-i gândurile lui, era foarte mulțumit, căci, precum mândrul de laudă și de cinste se bucura, așa se bucura cel smerit cu gândul de necinstire și de defăimare. Și luând pe țăranul acela la sine, i-a pus masa și l-a ospătat cu dragoste. După aceasta i-a zis: „Să nu te mâhnești, omule, că pe acela pe care dorești să-l vezi, degrab îl vei vedea.”

Iar când sfântul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Și sculându-se, sfântul a ieșit în întâmpinarea acelui domn, care venea cu mulțime de slugi. Și văzând acel domn pe sfântul sârguindu-se, a alergat la dânsul și, apucând înainte cu închinăciune până la pământ, a luat binecuvântare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Și mergând amândoi împreună, starețul și domnul vorbeau, iar ceilalți toți mergeau înainte. Iar țăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, și pe starețul de care se îngrețoșa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea. Deci a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: „Cine este, stăpâne, starețul cel ce șade cu voievodul?” Și i-a spus lui acela că este Sfântul Serghie. Apoi a început țăranul a se necăji și a se ocărî pe sine, zicând: „O, Doamne, căt m-ai orbit și n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfântul părinte și nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru țăran și prost. Cum mă voi arăta feței sfântului, cuprins fiind de rușine?”

După ce a plecat voievodul din mănăstire, țăranul a alergat la cuviosul și, rușinându-se a privi la fața lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neștiință a greșit. Sfântul l-a mângâiat cu dragoste, zicându-i: “Să nu te mâhnești, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicându-mi ca sunt nimic, iar toți ceilalți s-au amăgit, parându-le ca sunt mare”. De aici s-a arătat aievea în câtă smerenie era Cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pământ, ce se îngrețoșa de el, l-a iubit mai mult decât cinstea ce i se făcea de voievod.

Oarecând, într-o seară târziu, stând fericitul după obiceiul său la citirea rugăciunilor și rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii săi, a auzit un glas, zicându-i: „Serghie!”

Iar el, mirându-se de neobișnuita chemare noaptea târziu, a făcut rugăciune și a deschis fereastra chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Și iata a văzut o lumina mare din cer strălucind, încat s-a luminat noaptea aceea mai mult decât o zi luminoasă, apoi a venit la dânsul a doua oară glasul, zicând: Serghie, te rogi pentru fiii tăi și rugăciunea ta este primită. Căută și vezi numărul călugărilor celor adunați în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Și căutând, sfântul a văzut mulțime multă de pasări preafrumoase, nu numai în mănăstire, ci și împrejurul mănăstirii, șezând și cântând cântări îngerești cu nespusă dulceață. Și iar se auzea glasul, zicându-i: “În ce chip ai văzut pasările acestea, așa se va înmulți turma ucenicilor tăi, și după tine nu se va împuțina, și așa cu minune și în multe feluri vor fi împodobiți cu bunătățile lor, cei ce vor urma pașilor tăi”. Iar sfântul, văzând, se mira de acea minunată vedenie. Și vrând să aibă părtaș și martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobișnuita chemare a starețului, a alergat degrab la dânsul, dar nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească. Însă sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut și s-au bucurat amândoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimiși la sfântul de Preasfințitul Patriarh Filotei, și i-au adus lui de la patriarh binecuvântare și daruri: “o cruce, un paraman, o schimă și o scrisoare care avea în sine scris așa: “Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului și a toată lumea patriarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu și împreună slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar și pace și a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit de viața voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătățită și am lăudat și am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rânduială încă vă mai trebuie, căci n-ați câștigat încă viața cea de obște. Căci știi, cuvioase, că și singur Sf. Prooroc și împărat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înțelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai a locui frații împreună. Iar după acela și noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiți viața de obște, și mila lui Dumnezeu și binecuvântarea noastră să fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Preasfințitul Alexie, fericitul mitropolit a toată Rusia și, arătându-i scrisoarea, îl întrebă, zicându-i: “Tu, preasfințite stăpâne, cum poruncești?” Iar mitropolitul a răspuns starețului, zicând: “De vreme ce te-ai învrednicit de atâtea bunătăți, cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, încât și în țările cele depărtate a ajuns auzul numelui și al vieții tale, iar marele patriarh a toată lumea te sfătuiește spre folos, apoi și noi la aceeași te sfătuim și lăudăm o așa rânduială”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a așezat viața de obște în locașul său, poruncind să se păzească statornic rânduielile vieții de obște: “nimic să nu câștige cineva pentru sine, nici să numească ceva al sau, ci toate de obște să le aibă, după poruncile sfinților părinți. Iar după așezarea vieții de obște a vrut să fugă de mărirea omenească și să slujească lui Dumnezeu în loc neștiut, sălășluindu-se în liniște, la singurătate.

Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieșit în taină din mănăstirea sa, neștiind nimeni, și a plecat în pustie. Iar mergând ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplăcut lui, aproape de râul ce se numește Carjaci, și, acolo sălășluindu-se, viețuia. Apoi frații, văzându-se părăsiți de părintele lor, erau în mare necaz și tulburare, ca oile fără de păstor, și cu dinadinsul îl căutau pretutindeni. După câtăva vreme, au aflat frații locul și, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu voia, iubind mai mult liniștea și singurătatea. Din această pricină, mulți din ucenicii lui, lăsând lavra, s-au așezat cu dânsul în pustia aceea și după o vreme oarecare au ridicat mănăstire și biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar frații din lavra cea mare, neputând a viețui fără de părintele lor și neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dânșii, au mers la Preasfințitul Mitropolit Alexie, rugându-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarca la locul lui cel dintâi. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriți, rugându-l să asculte și să mângâie pe frații săi prin întoarcerea sa la dânșii, ca nu cumva fiind fără de dânsul să se supere și, risipindu-se, locul sfânt să se pustiască. Apoi Cuv. Serghie, trebuind să asculte de arhiereu, s-a intors în lavra la petrecerea sa cea dintâi, unde s-au mângâiat frații foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, Sfântul Ștefan, având mare dragoste către cuviosul, mergea oarecând pe cale, de la episcopia să catre cetatea Moscovei, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grăbindu-se spre cetate, s-a gândit să nu meargă atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe cuviosul când se va întoarce către casă. Și când era el în dreptul mănăstirii, s-a sculat din căruța sa și, citind „Cuvine-se cu adevărat să te fericim” și făcând obișnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu fața spre mănăstirea Cuviosului Serghie, zicând așa: „Pace ție, duhovnicescule frate!”

Și s-a întâmplat ca atunci fericitul Serghie mânca la masă. Și înțelegând cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecât de la masă și, stând puțin și rugăciune făcând, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla, care viețuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci, slujind el Sf. Liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul și Macarie, bărbați vrednici de credință și desăvârșiți în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe îngerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie în altar și s-au spăimântat văzând podoaba lui negrăită: După acestea, fericitul mitropolit Alexie, slăbind de bătrânețe și văzând că se apropie de sfârșit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie și, luând crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur și cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinându-se cu smerenie, i-a zis: “Iartă-mă, stăpâne, căci din tinerețe n-am fost purtător de aur, iar la bătrânețe mai mult decât atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: “Știu, iubite, că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare și să primești de la noi binecuvântarea ce ți se dă”. Și așa a pus cu mâinile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grăi: “Sa știi, fericite, pentru ce te-am chemat și ce vreau să rânduiesc pentru tine. Iată eu am ținut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu încredințându-mi-o cât a vrut El. Iar acum mă văd apropiat de sfârșit, numai nu știu ziua sfârșitului meu, și doresc, în viață fiind să găsesc un bărbat ce ar putea să pască turma lui Hristos după mine. Și nu aflu altul așa după cum doresc eu, decât numai pe tine. Încă știi cu încredințare ca și marii stăpânitori, domni și toți oamenii laici și duhovnicești, până la cel de pe urmă, pe tine te vor iubi, și nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce ești vrednic. Deci acum, preacuvioase, primește rânduiala episcopiei. Iar după ieșirea mea din trup vei lua scaunul meu”.

Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mâhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rânduiala ca aceea. Și a răspuns către arhiereu: “Iartă-mă, stăpâne sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, și aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Cine sunt eu, păcătosul și mai smeritul decât toți oamenii, ca să îndrăznesc a mă atinge de o rânduială ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte către Sfântul din dumnezeieștile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: „Stăpâne sfinte, de nu vei vrea să alungi smerenia mea din hotarele acestea și de la auzul tău, apoi să nu mai adaugi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l lași să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”. Iar arhiereul, văzând pe sfântul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva, supărându-se cuviosul, să se duca în cele mai depărtate părți și pustietăți și să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Și mângâindu-l cu cuvinte duhovnicești, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinți Alexie mitropolitul s-a dus din viața, și fericitul Serghie era silit prin rugăminte de domnii cei mari stăpânitori și de mulțimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfântul a rămas neînduplecat și tare ca un diamant.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfințire a se îmbrăca în veșminte arhierești și a-și pune camilafca alba. Încă începuse și asupra Sfântului Serghie și a locașului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala, căutându-și pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: “Mihail, lăudându-se împotriva locașului acestuia, împotriva smereniei noastre, nu va câstiga ceea ce dorește și, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea împărățească nu va vedea”. Și s-a împlinit proorocia sfântului, căci, calatorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boala trupească și s-a sfârșit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.

În acei ani, prin voința lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pământului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie întristându-se, Sfântul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea și i-a proorocit biruința, zicând: “Să ieși împotriva barbarilor, lepădându-ți toata îndoiala, și, Dumnezeu ajutându-ți, vei birui pe vrajmașii tăi și te vei întoarce sănătos la scaunul tău”. Deci marele domn, nădăjduind spre ajutorul lui Dumnezeu și rugăciunile sfântului, a mers, făcând război cu tătarii, și i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puțini tovarăși a scăpat Mamae. Iar cuviosul, fiind înaintevăzator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape și când era război între creștini și între tătari, stând cu frații la rugăciune în mănăstirea sa spunea ca în acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tătari. Mai spunea apoi și care anume din ostașii creștini au fost uciși în război și aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dânșii, pentru că toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, întorcându-se izbânditor de la război, a mers în mănăstire la cuviosul, mulțumind mult sfântului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.

Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obișnuita sa pravilă înaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și adeseori privind la icoană, zicea: “Preacurată, Maica Hristosului meu, apărătoare și tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugându-te Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda și cinstea sfântului Lui nume, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai câștigat multă îndrăzneală către Dânsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu ești tuturor nădejde de mântuire și adăpostire”. Așa se ruga, și canonul cel de mulțumire, adică Acatistul Preacuratei, cântându-l, a șezut puțin să se odihnească. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: “Fiule, trezește-te și priveghează, de vreme ce cercetare minunată și înfricoșătoare o să ne fie noua în ceasul acesta”.

Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicând: “Iată, vine Preacurata!” Iar sfântul, auzindu-l, a ieșit degrab din chilie în tindă, și iată o lumină mare, mai mult decât Soarele strălucind, a luminat pe sfântul, și îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru și Ioan, strălucind într-o negrăită lumină. Când a văzut-o, sfântul a căzut cu fața la pământ, neputând suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfântul cu mâinile sale, zicându-i: “Nu te spăimânta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi și pentru locașul tău să nu te mai mâhnești, că de acum înainte vei fi îndestulat cu de toate, nu numai până ce vei fi în viața aceasta, ci și după ducerea ta către Domnul, nedepărtată voi fi de locașul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l și acoperindu-l”.

Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iar sfântul, ca într-o uimire a minții, era cuprins de frică și de cutremur mare și, venindu-și în sine după puțin, a aflat pe ucenicul său zăcând de frica, ca mort, si l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele starețului, zicând: “Spune-mi, părinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puțin de nu s-a despărțit de trupeasca-mi legătura, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfântul se bucura cu sufletul și fața lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atât: “Așteaptă, fiule, fiindcă duhul meu tremură în mine de acea minunată vedenie”. Și se afla tăcând și mirându-se. Apoi, după puțin timp, a zis ucenicului sau: “Fiule, cheamă la mine pe Isaac și pe Simon”. Și venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu apostolii și ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie și de veselie și toți împreuna au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stăpânei celei Preacurate.

Slujind oarecând cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit înainte, fiind desăvârșit cu viața, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic, înconjurând altarul și pe Serghie când slujea. Și stătea sfântul în foc de la cap până la picioare. Iar sosind vremea împărtășirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc și, învăluindu-se ca o pânză curată, a intrat în sfântul potir, și cu acela s-a împărtășit vrednicul slujitor, Sfântul Serghie.

Viețuind cuviosul ani îndestulați în mare înfrânare și osteneli și făcând multe minuni, a ajuns la adânci bătrâneți. Acum îi erau anii lui de la naștere șaptezeci și opt. El și-a văzut mutarea să către Dumnezeu cu șapte luni mai înainte și a chemat frații, încredințând egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care deși era tânăr de ani, mintea lui înflorea cu căruntețele și în toată viața urma învățătorului și povățuitorului său Serghie. Punându-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se liniști, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească și cunoscându-și cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat și a învățat pe frați îndestul, dându-le binecuvântare și iertare; iar în ceasul din urmă s-a împărtășit singur cu Preacuratele Taine, dându-și astfel sfântul sau suflet în mâinile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încredințat de luminarea lui cea sufletească și de răsplata dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locașul în care s-a nevoit. După trei ani de zile însă s-au aflat moaștele lui cele sfinte întregi și nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieșea mireasmă bună negrăită și multă tămăduire se dădea bolnavilor. Chiar și până acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tămăduiri tuturor celor ce aleargă cu credință. Căci, precum în viața sa, așa și după mutare, el face nenumărate minuni pentru mărirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine cinstea și mulțumita în veci. Amin