La rădăcina beției, se află pustietatea duhovnicească

Psihologul sau psihoterapeutul calificat încearcă să descopere rădăcinile psihologice profunde ale apariției beției, analizează particularitățile de caracter ale omului, familia și condițiile lui sociale. După aceea, specialistul dă sfaturi și recomandări, îl învață pe suferind să lupte cu stresul, să depășească conflictele ș.a.m.d. Într-o serie de cazuri sunt efectuate o serie de procedeuri psihoterapeutice, al căror efect este cu atât mai mare cu cât bolnavul dorește mai puternic să scape de povara sa și să se întoarcă la viața normală. Astfel, psihoterapeutul devine un fel de călăuză și ajutor al pacientului în calea dificilă pe care acesta trebuie s-o străbată prin propriile eforturi.

Alcoolismul și narcomania sunt boli – dar boli în cea mai mare parte duhovnicești. La rădăcina beției, a folosirii drogurilor se află pustietatea duhovnicească, nemulțumirea față de viață, pierderea sensului existenței. Sfânta Biserică Ortodoxă consideră beția păcat greu. Ca atare, se înțelege de ce bolnavul nu poate fi ajutat cu eficacitate numai prin mijloace medicale (în cazul dat am în vedere medicina clasică, nu practica ocultă „altoită” acum pe narcologie, ce trebuie evitată din pricina imensului pericol duhovnicesc pe care îl prezintă).

Sfaturile și medicamentele nu sunt atotputernice. Pentru învingerea bolii este neapărat nevoie de pocăință sinceră înaintea lui Dumnezeu prin Taina Spovedaniei, de rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și către Sfinții Lui.

Beția poate fi urmarea influenței duhurilor căzute asupra omului. Prin venirea Sa, Mântuitorul nostru n-a nimicit de tot stăpânirea diavolului, ci numai a slăbit înrâurirea lui asupra oamenilor și ne-a dat mijloace de a învinge cursele diavolești. Aceste mijloace mântuitoare sunt credința, chemarea numelui Mântuitorului Hristos, rugăciunea, postul și, bineînțeles, Sfintele Taine ale Spovedaniei și Împărtășaniei. Stați împotrivă diavolului, și el va fugi de la voi, spune Apostolul Iacov.

De altfel, în starea de delir alcoolic bolanvii văd chipuri înfricoșătoare („halucinații vizuale intense”, spune psihiatria oficială). Ceea ce văd ei sunt demonii.

Dacă în inima celui care suferă de alcoolism este loc pentru credința creștinească, trebuie să i se aducă aminte că este ținut în lanțurile păcatului. Trebuie familiarizat cu principiile credinței Ortodoxe, trebuie să i se dea exemple de vindecări pe care Domnul le-a dăruit păcătoșilor pocăiți. Medicul ortodox trebuie să vorbească despre toate aceste lucruri, chemându-L cu smerenie pe Domnul să-i vindece pe cei în suferință.

Dacă rudele bolnavului sunt oameni credincioși, ei trebuie să se roage cu râvnă pentru el acasă și la biserică, să se îngrijească de sfințirea locuinței (dacă nu este sfințită). Cel rătăcit trebuie sfătuit mereu să poarte cruce la gât, să facă rugăciuni, să bea aghiasmă cu credință și cu evlavie.

Doar prin credință și răbdare, doar prin pocăință și prin milostivirea lui Dumnezeu se poate vindeca alcoolicul cu adevărat. Altă cale nu-i.

Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk scria: „Cei care s-au deprins cu această patimă pierzătoare trebuie să se înarmeze cu tărie împoriva tiraniei ei, să i se împotrivească fără a se da bătuți, să se roage și să cheme atotputernicul ajutor al lui Dumnezeu!”

Trebuie spus că tocmai așa era dezrădăcinată beția în societățile ortodoxe de luptă împotriva alcoolismului. Condițiile vindecării erau pocăința, rugăciunea, citirea Sfintei Evanghelii, Tainele Bisericii.

Înainte de revoluția bolșevică, numai clerul edita 32(!) de reviste pe tema dezalcoolizării. Se știe cât de mare a fost aportul Țarului Mucenic Nicolae, acum deja proslăvit în ceata sfinților, la această lucrare. Numeroși alcoolici primesc și acum ajutor și întărire harică rugându-se Sfântului Țar Nicolae.

Deseori vin la consultație oameni care spun că sunt ortodocși, rugându-mă să-i ajut să scape de beție – dar când vine vorba de pocăință, de lupta cu păcatele și cu patimile, de învingerea propriei firi căzute, de năzuința spre cucernicia creștină, spre rugăciune, sufletele unora dintre ei rămân, din păcate, surde și nereceptive: însă mă bat la cap să le prescriu „injecții tari” sau „ceva medicamente pentru votcă” … Dar „medicamentele pentru votcă” nu există”!!!

De regulă, aceste întâlniri rămân lipsite de rezultat și bolnavii nu mai vin a doua oară – ceea ce este, bineînțeles, un lucru foarte întristător…

Pavel Focșa

Bibliografie: Dr. Dmitri Avdeev „Când sufletul este bolnav”, pp. 128-132