Labirintul lumii moderne sau cum să revenim la normalitate. Notele unui optimist creştin

Pentru a înţelege mai bine profilul identitar şi realităţile din ţara noastră, voi trece în revistă câteva idei asupra cărora am insistat şi în unele texte precedente. Revin, deoarece cred că astfel de lucruri simple, fără pretenţia de a fi originale, fiind repetate, au şansa de a fi desprinse de cititorul curios să înţeleagă mai bine ce i se întâmplă şi de ce. Dar mai ales să înceapă a se întreba cum s-ar putea ieşi din acest cerc vicios, în care ne-am pomenit. Este vorba de originile intelectuale şi spirituale ale fenomenelor care devin la ora actuală globale şi care imprimă o anumită direcţie evoluţiilor din societăţile moderne.

De câteva secole încoace trăim vremuri care se înscriu în războiul spiritual împotriva Tradiţiei, împotriva sensurilor profunde ale vieţii, împotriva omului ca şi creaţie a lui Dumnezeu. Această luptă totală se poartă contra creaturii descendente din Creatorul său, cea care este făcută după chipul şi asemănarea Tatălui şi are de onorat o misiune superioară, derivată din comandamentele divine. Din momentul în care cultura europeană a fost afectată de Renaştere, care exalta într-un anume fel antichitatea greco-romană, instituind cultul raţiunii, al omului ca fiinţă autosuficientă, în stare să-şi inventeze în mod autonom preceptele morale şi sensurile profunde ale vieţii, s-a produs o confuzie în înţelegerea esenţei fiinţei umane.

Din clipa în care a fost decretat antropocentrismul, care îl plasează pe om în locul lui Dumnezeu, întreaga gândire a acestuia a deraiat spre amputarea părţii spirituale a persoanei în favoarea celei materiale.

Iar de aici – grija exagerată pentru corp în detrimentul preocupării pentru suflet a condus spre hedonism, aplatisare mentală, autosuficienţă şi fuga constantă de gândul la moarte.

Pentru a alunga gândul la moarte, omul modern a decretat „moartea lui Dumnezeu” şi a dilatat clipa până la proporţiile orbitoare, care şterg noţiunea de eternitate. Pomenindu-se cantonat în universul finit al vieţii şi nemaifiind în stare să contempleze realitatea din jur cu o privire meditativă şi senină, pierzând sentimentul sacrului în drumul spre redescoperirea lumii pe cont propriu, omul s-a apucat să sacralizeze ştiinţa, iar mai apoi – şi tehnologia, toate acestea conducându-l în ţarcul pozitivismului şi al scientismului, culmea acestei noi parareligii fiind iluzia Progresului.

Evoluţionismul darwinist, ca pretenţie de interpretare ştiinţifică a apariţiei vieţii şi a omului, a împins umanitatea spre un infantilism intelectual lamentabil. Trecând prin „Secolul Luminilor”, prin „Revoluţia Franceză”, apoi cea bolşevică, omenirea s-a debusolat şi mai grav după prăbuşirea sistemului comunist, proces ce a creat iluzia că modelul occidental de organizare a societăţii este unic şi sacrosant, acesta reprezentând treapta superioară de dezvoltare.

Cu toate avantajele indiscutabile ale Vestului în raport cu fostele regimuri sângeroase ale totalitarismului comunist, este evident că sistemul zis capitalist cunoaşte disfuncţii din ce în ce mai grave atât pe plan economic, cât şi pe cel politic.
Cultul „drepturilor omului” şi al libertăţilor limitate doar de norme juridice formale, a dezvoltat un produs uman, care se află într-o continuă alergare după o fericire efemeră, înţeleasă doar ca satisfacere a unor pofte crescânde de ordin material şi a unor tentaţii de a plonja în lumea plăcerilor.

Modelul iniţial al capitalismului bazat pe etica protestantă cu principiile ei morale solide, cu indispensabilul respect pentru caracterul productiv al profitului, cu valorile-cheie cum ar fi munca, dedicaţia, competiţia onestă, a cedat capitalismului predominant speculativ, unde ingineriile financiare, speculaţiile de capital şi „jocul pieţei” produc disproporţii uriaşe în distribuţia veniturilor şi a proprietăţilor. SUA şi UE ca modele sociale „perfecte” reprezentau şi mai reprezintă încă pentru foarte multă lume brandul Nr.1, iar globalismul impune o modă cvasigeneralizată în gândirea, cultura şi aspiraţiile unor colectivităţi foarte largi. Acesta este „trandul” binecunoscut, devenit şi în Republica Moldova un înlocuitor credibil al gândirii pentru „apostolii democraţiei şi ai libertăţii”, care suprapopulează spaţiul public, întrecându-se în decretarea platitudinilor despre democraţie, pluripartidism, economia de piaţă, statul de drept, dar mai ales despre staţia-terminus spre care s-ar îndrepta inexorabil Republica Moldova – Uniunea Europeană. UE e privită de aceştia ca ultima treaptă a dezvoltării societăţii în spiritul interpretării marxiste a istoriei ca proces evolutiv spre culmile utopice ale „paradisului terestru”.

Locul comun al aproape tuturor analiştilor şi al comentatorilor de serviciu este dispreţul prost camuflat faţă de moldovenii insuficient de evoluaţi pentru a se ridica la nivelul mentalităţii europene, a standardelor occidentale. Acest tic intelectual îmi aminteşte de dispreţul comuniştilor de ieri faţă de cei care nu erau în stare să priceapă sau să accepte duhul mesianic al comunismului şi nici viitorul măreţ, spre care ne îndreptăm cu viteză crescândă. Fiind alimentaţi de ideologia liberală cu toate miturile ei, asimilând de cele mai multe ori superficial un număr de lecturi din domeniul ştiinţelor socio-umane (unii chiar trecând pe la nişte instituţii de instruire mai scurtă sau mai îndelungată din „lumea civilizată”), exponenţii „societăţii civile” participă (poate fără să vrea şi să înţeleagă) la spălarea masivă de creieri a consumatorilor „produsului mass-media”.

Fauna politică autohtonă, populată dens de personaje venale şi opace, fără viziune, fără caracter, fără vocaţie, fără conştiinţa propriei misiuni, fără abordări de ansamblu şi largheţe conceptuală, fără înţelegerea profundă a jocurilor geopolitice şi a situaţiei dramatice în care se află ţara, lasă o impresie deprimantă. Politicieni circumstanţiali, capabili doar de intrigi, jocuri de culise, căpătuială şi cultivarea conflictelor pe care le confundă cu esenţa pluripartidismului şi a relaţiei dintre putere şi opoziţie, par a nu mai fi în stare să găsească drumul care ar scoate ţara din impas.

Nimeni nu mai e interesat de rezultatul practic al prezenţei în ierarhia puterii de stat, ci doar de modul cum este interpretat, prezentat, trucat chipul său fardat de propagandiştii de serviciu. Fiind cu toţii un produs colectiv al votului universal şi din acest punct de vedere – în drept să îşi bată joc de noi „pe durata mandatului”, „liderii” noştri îşi etalează ţinuta caricaturală, risipindu-şi nimicnicia intelectuală şi morală cu mina unor persoane care luptă continuu contra „celor răi” din politica autohtonă spre fericirea poporului. Asta pentru că atunci când vorbesc despre ei înşişi, politicienii noştri nu au decât motive de autoadmiraţie şi de laudă de sine, în timp ce când îi caracterizează pe alţii – fac apel la tot lexicul negativ necesar, de la cel neologistic la cel suburban, pentru a-şi denigra mai cu spor „colegii” sau oponenţii.

Societatea noastră se află într-un impas profund şi multidimensional. Criza nu este doar de ordin politic sau economic. Ea este, în egală măsură, dacă nu în primul rând, şi o criză de idei. Moldova poate ieşi din fundătura în care s-a pomenit numai dacă vom depăşi interpretarea realităţilor doar ca pe un spectacol de prost gust, unde dincolo de cearta dintre partidele şi de mizeria morală a „actorilor de prim-plan” n-ar exista nimic de luat în seamă. Marasmul şi debandada din instituţiile statului creează dezgust şi neîncredere în societate. Toţi cei care pot să evadeze din ţară o fac în ritmuri şi proporţii gigantice. Iluzia integrării europene ca soluţie pentru toate problemele noastre încă mai fascinează minţile multora dintre noi.

De cealaltă parte, o altă iluzie este alimentată în replică faţă de primul curent de opinie – proiectul de integrare euroasiatică. Ambele modele cu profundă încărcătură geopolitică alimentează speranţa politicienilor şi a analiştilor că, până la urmă, cineva din exterior, de la Bruxelles sau Moscova, ne va rezolva problemele majore în locul nostru. Dincolo de înregimentarea interesată şi venală într-un proiect sau altul, exprimată prin dorinţa politicienilor de a se poziţiona ca exponenţi ai unui sau altui model suprastatal, există o gravă eroare de percepţie în mentalitatea colectivă, explicabilă istoric.

Având un trecut de margine de ţară, noi încă nu am învăţat să gândim şi să acţionăm independent, iar douăzeci de ani de independenţă statală încă nu au propulsat în spaţiul public o elită solidă, care ar şti să-şi asume destinul colectiv al Republicii Moldova, trăgându-şi seva din solul Patriei şi exprimând doar interesele propriei ţări, care este, – place sau nu! – altceva decât a fost în trecut. Fiind o ţară mică teritorial, ca potenţial economic şi militar, cu o populaţie redusă, Moldova are nevoie de oameni de stat de anvergură. Imitatorii fără discernământ ai proiectelor din exterior, tributarii trecutului, obsedaţi de modele depăşite istoric, purtătorii unor ideologii de import care nu le permit să iasă din tiparele croite de acestea spre o gândire independentă şi profundă, nu pot să ne aducă la liman. Se simte o nevoie acută de împrospătare a spaţiului public. Iar o revigorare a capacităţii spirituale şi intelectuale a elitelor, care să conducă spre o fortificare a instituţiilor statului şi o ameliorare a realităţilor economice, se poate produce doar prin revenirea la origini. Şi originile noastre, în stare să imprime elemente ordonatoare în alcătuirea statală şi în relaţiile dintre oameni, sunt creştine. Atâta doar că e nevoie de un efort deosebit, care să ne permită să alungăm ceaţa din faţa ochilor şi să recăpătăm clarviziunea şi statornicia strămoşilor noştri, adaptând-o cu înţelepciune la spiritul timpurilor noi pe care le trăim.

Iurie Roșca, Flux, 18 noiembrie 2011