Libertatea de a păcătui

Fiecare creştin, care îşi duce viaţa cu simţul responsabilităţii şi al autoanalizei, periodic îşi îndreaptă privirea în interiorul sufletului său şi, mai devreme sau mai târziu, observă anumite regularităţi: ce şi cum îi influenţează starea de spirit, de ce depinde stoicismul său şi persistenţa în virtute sau dimpotrivă, ce influenţează predilecţia spre păcat.

Desigur, omul nu poate să nu caute explicaţii: de ce cade cu regularitate în acelaşi păcat, devenit deja nesuferit pentru sufletul său, păcat de care s-a căit sincer de zeci sau chiar de sute de ori şi de care s-a jurat cu fermitate că se va lăsa. A promis Domnului, duhovnicului, apropiaţilor săi pe care acest păcat îi supără şi desigur lui însuşi şi-a promis.

Într-un final, devine limpede pentru el cum se dezvoltă lanţul nefericit al acţiunilor tipice – care încep de la ceva nevinovat, de la un fleac neînsemnat şi care evoluează până la căderi insuportabil de dureroase pentru întreaga sa fiinţă.

Iniţial te-ai simţit extenuat şi ţi-ai zis că este imposibil să trăieşti şi să munceşti în acest ritm, că în sfârşit meriţi să te odihneşti, să te relaxezi … Nu! Nu este timp pentru rugăciune! Nu este timp pentru lectură, căci şi acestea, presupun un efort la care nici nu vrei să te gândeşti. Pur şi simplu, te cuprinde o leneveală, te laşi atras de o banală telenovelă fără sens sperând ca aceasta să te detaşeze de gânduri, să te elibereze de tensiune. Apoi, devine clar că mintea nu se eliberează, încordarea nu dispare nicăieri, în faţa ochilor se perindă nişte figuri pe fundalul întunecat al televizorului. Sub influenţa unor reflecţii tulburi şi dezordonate conştiinţa pare să se risipească în toate părţile. Inima e cuprinsă de emoţii neclare. Se iveşte neliniştea şi îngrijorarea…

Apare ideea vagă că totul a fost o alegere greşită – trebuia în cel mai rău caz să fi rostit o rugăciune – dar a fost mai simplu să te întinzi pe canapea şi să dormi. Acum este clar că etapa a fost depăşită… Şi, ca un nor de plumb, îşi face apariţia deznădejdea. Picioarele te poartă spre frigider, unde a mai rămas o sticlă de tărie abia începută… Deznădejdea te copleşeşte tot mai mult şi conştientizezi că la spovedanie iarăşi va trebui să mărturiseşti pentru a câtă oară, acelaşi păcat, de parcă a-i fi un om nebun. Dacă nu nebun, atunci cu siguranţă un om lipsit de caracter… Situaţia este reprezentativă pentru toţi cei care se confruntă cu patima băuturii.

Sau… eşti la serviciu şi îl vezi pe colegul tău cum greşeşte … acţionează cu încredere de meseriaş … şi-ţi vine să-i spui în faţă tot ceea ce crezi despre el… Dar ştii că este un tip irascibil, iar tu nu vei reuşi să te exprimi fără să-l ofensezi. Poate e mai bine să te abţii. „Nu! I-o voi spune! E treaba lui dacă se supără sau nu, el este cel care greşeşte, nu eu!” Şi avalanşa discuţiilor tăioase s-o declanşat într-o manieră atât de agresivă, încât în trecut numai un duel ar fi rezolvat disensiunea. Este o minune că de această dată duelul a fost evitat. Şi iarăşi cazi în deznădejde şi realizezi că ai păcătuţ. În acest exemplu se regăsesc cei care greşesc cu cuvântul… şi cine nu o face?

Sau … trebuie să te pregăteşti de examene, iar o carte descărcată anterior de pe internet te ademeneşte demult să o citeşti.. măcar o filă… zece.. şi mai rămâne un singur capitol până la sfârşit… Îţi dai seama că a mai zburat o zi, că este iarăşi seară, a trecut şi noaptea… Materialele de studiu au rămas neatinse. La examen nici nu ştii cum să dezvolţi subiectul şi, în general, ce să cauţi acolo atât de nepregătit? Să cerşeşti ajutorul unui coleg, să implori profesorul să-ţi dea notă de trecere? Într-un cuvânt, te faci de ruşine…

De fiecare dată păcatul are un început, fără de care nu ar există însuşi păcatul. E suficient să faci primul pas, apoi aluneci uşor tot mai mult… Succesiunea acţiunilor este evidentă. Inexplicabil este că, deşi cunoşti bine cum vor decurge lucrurile şi deznodământul, totuşi faci primul pas. Rezultă că singuri ne acordăm dreptul, libertatea …de a păcătui.

Uneori încercăm să ne convingem singuri că am acumulat mai multă experienţă şi, prin urmare, suntem mai puternici, mai rezistenţi, stoici iar ceea ce în trecut ne făcea să alunecăm, deja nu mai are putere asupra noastră şi acum nu va avea aceeaşi influenţă distructivă. Deşi inima noastră simte nesinceritatea acestei convingeri, noi pur şi simplu o trecem cu vederea. Uneori însă greşim absolut conştient… „doar un pic”… „în anumite limite relativ admisibile”, „plăcut” şi mai târziu ajungem să o facem uimitor de „fără măsură”. Câteodată chiar şi păcatul „final” se săvârşeşte nu fiindcă nu ne putem abţine, ci pentru că ne-am acordat singuri această permisiune. Cine n-a trecut prin aşa ceva? Cine poate afirma că se opune şi luptă cu înverşunare contra ispitelor?

Noi chiar avem dreptul şi libertatea de a greşi. Cine ne poate priva de libertatea acestei alegeri? Dumnezeu ne-a creat liberi şi, prin urmare, suntem liberi să facem ceea ce dorim, inclusiv să păcătuim. Şi e o minune! Exact de acest drept facem uz cel mai des. Necredincioşii greşesc cel mai simplu, fără a chibzui şi adesea fără a da importanţă acestui fapt. Noi însă însoţim căderea în păcat cu speranţa că se va ierta printr-o mărturisire ulterioară. Şi, chiar dacă tot ceea ce se întâmplă ni se pare greşit, găsim totuşi o scuză: totul este în mâinile noastre – astăzi noi ne-am bucurat de libertate aşa, mâine vom alege un alt mod. Această situaţie pare să se deruleze astfel fiindcă uităm că profitând cu regularitate de libertatea de a păcătui, noi înşine acordăm dreptul de a fi conduşi, celui care ne urăşte – diavolului. Păcătuind cu ştiinţă şi cu voinţă, noi îi oferim posibilitatea de a ne atrage în păcat chiar şi atunci când nu dorim acest lucru. Aceasta nu ne lipseşte total de libertatea noastră, însă o reduce la minimum, în timp ce pentru a rezistă păcatului este necesar un efort colosal, de care nici pe departe nu suntem capabili.

Când printr-un act de curaj eroic, cu sudoarea frunţii şi cu sânge, prin suferinţă extraordinară, dar neapărat prin căinţă redobândim prin Harul Domnului libertatea pierdută anterior, atunci desigur ne întrebăm: Oare am nevoie de acest drept, de această libertate – de a păcătui? Oare nu mi-ar fi mai bine fără?”. Şi, cu adevărat, fericit este acela care renunţă la acest drept al său.

de Egumen Nectarii (Morozov), Pravoslavie.ru

traducere http://vremurivechisinoi.blogspot.com/