Mă auzi, mamă? Mă auzi, tată?

Căsătoriile noastre se fac în afara Raiului, pline de plâns, de sudoare, de osteneală. O mulțime de plăcere, dar acoperită cu o mulțime de chinuri.

Părinţii de astăzi sunt licenţiaţi în multe, au la activ o sumedenie de reușite, dar în temele mari ale vieţii sunt eşuaţi… Strigăte, certuri, răceală, nesiguranţă, frică, egoism, acreală, iritabilitate, care toate converg în ură şi în răutate. O depărtare ca o prăpastie de mare, de vreme ce unul doarme în salon şi celălalt în dormitor, înfăşuraţi în vinovăţii şi dorinţe.

Şi ­copiii? Răniţi în adânc, copiii care peste zi sparg vitrine, beau, se îmbată, se droghează, iar noaptea tremură şi se tem de întuneric. Au nevoie de o luminiţă în cameră pentru a putea adormi, căci candela e stinsă de multă vreme. Copii orfani, cu părinţi în viaţă. Bani care la început s‑au cheltuit pe petreceri, pe excursii, pe vacanţe, pe podoabe, se duc acum pe avocaţi şi pe judecăţi, pe pensii alimentare – şi, lucrul cel mai trist, toate au pornit de la scena clasică copiată din filme: „Nu pot trăi fără tine, te iubesc, viaţa mea…”

Și apoi apare copilul ales al perechii sterpe, a două trupuri îmbătrânite, care au păstrat însă dragostea curată, între ei, cu toată stricăciunea și cu toate ridurile care însoțesc bătrânețea, rodul lui Zaharia și al Elisabetei.

Este copilul dar al lui Dumnezeu (așa se traduce numele Ioan), rod al unei mame sterpe, care strigă de atunci și până astăzi, alături de Fiul Fecioarei, în pustiul vremurilor noastre, în judecățile care se întind pe drumuri, cuvântul care și atunci și acum este același: „Pocăiți-vă!”

Mă auzi, mamă? Mă auzi, tată?

Din Criza familiei, Traducere din limba greaca de Pr. Serban Tica. Ed. Sophia, 2011, p.145-146