Mă gîndesc la ceasul în care frica a intrat în lume

3. Mă gîndesc la ceasul în care frica a intrat în lume, atunci cînd protopărinții noștri Adam și Eva se despărțeau de rai, pășind în răceala și întunericul care de acum încolo aveau să umbrească pămîntul.

Prima lor noapte sub cerul deschis, strigătele păsărilor și răcoarea pămîntului. Oare de ce se spune că Dumnezeu l-a cercetat pe Adam, după ce mușcase din rodul oprit, “în răcoarea serii”? Poate că “seară” era doar un fel de a spune, sau poate că și raiul s-a înserat puțin de mîhnirea celor întîmplate?

De acum Adam se despărțea de lumina cea neînserată și de odihna cea plină de bucurie pentru a cunoaște întunericul nopților de pe pămînt și osteneala cu care avea să-și mănînce pîinea. Cel care dăduse nume animalelor, oare ce a simțit atunci cînd prima fiară s-a repezit spre el, înfricoșîndu-l? Nici frica și nici tristețea nu îi erau cunoscute, nici oboseala, nici foamea, nici întunericul, nici așteptarea, nici apăsarea zilei de mîine cu necunoscutul ei.

Asemenea unui copil, Adam a trebuit să învețe ce înseamnă ascuțimea pietrei, fierbințeala focului, învolburarea apei, răutatea fiarelor și viclenia șerpilor, să sufere de otrăvurile poamelor, ca, toate cercîndu-le, să cunoască ce este bun și ce este rău. Iar peste toate acestea, duhurile rele, care umplu văzduhurile, căutau să-i înfricoșeze prin năluciri, urlete și țipete pe cei doi oameni singuri aruncați în imensitatea acestui cosmos pentru a da naștere întregului neam omenesc din care și noi cu dumneavoastră facem parte.