Maica Domnului – Comoara pământească şi Mamă adevărată , de Michel Quenot

Omule, parcurge în duh întreaga creaţie. Şi vezi dacă este ceva care să egaleze sau care să fie mai măreţ decât Maica Domnului Fecioară.

Cercetează  pământul, străbate marea, străpunge aerul, contemplă cu gândul cerurile, amintindu-ţi de puterile nevăzute, şi vezi dacă există, în întreaga creaţie, o altă minune decât Ea (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia Maicii Domnului).

Un diamant acoperit de praf îşi pierde strălucirea şi frumuseţea. Ce minune, în schimb, să-l contempli proaspăt şlefuit! Expus razelor soarelui, se aprinde şi străluceşte în mii de lumini.

Comoara cea mai pură a omenirii, Fecioara Maria, reflectă lumina din Lumina purtată la sânul său. Poeţi, scriitori, pictori, sculptori, artişti de toate genurile s-au întrecut, de-a lungul timpurilor, să o mărească şi să încerce să exprime frumuseţea sa maternă. Atmosfera de indiferenţă şi de raţionalism, creată de omul modern îndopat de tehnologie şi ancorat în material, goleşte totuşi orice spaţiu de o Fecioară Maică, cu atât mai mult de o femeie considerată Maică a lui Dumnezeu. (…)

Multă cerneală a curs pe tema ei, şi chiar dacă totul pare a fi spus deja, ea depăşeşte într-atât inteligenţa omenească, că proslăvirea ei rămâne inepuizabilă. Nicio limbă omenească nu este de ajuns pentru a enumera minunile sale!

Maică a celor vii

Câte fiinţe umane nu suferă din lipsa unei adevărate mame? Se strică şi se încalcă acest rol vorbind de mame necăsătorite, de mame purtătoare (n. r. care dau naştere prin însămânţare artificială), de mame lesbiene.

Adam o numeşte pe însoţitoarea sa „Eva”, ceea ce înseamnă „viaţă”, „pentru că ea este mama tuturor celor vii” (Fac. 3:20). Înălţată la gradul de mamă a creştinilor, urmaşă a lui Avraam care îi asigură paternitatea, Fecioara Maria a crezut, de asemenea, în îndeplinirea promisiunii Domnului (Lc. 1:45), devenind astfel preafericita Maică a celor cu adevărat vii. Importanţa sa în istoria mântuirii şi în viaţa fiecărui om de aici îşi trage izvorul. În felul primei Eve, a cărei căderi priveşte întreaga omenire, „da”-ul său la primirea în ea a Mântuitorului a unit dumnezeiescul şi omenescul.

„De la Eva maică a celor vii,

Maica lui Dumnezeu,

Tu ai fost ridicarea,

Căci tu ai adus pe lume pe Făcătorul vieţii”.[1]

Ne putem imagina un moment durerea sa când asistă, neputincioasă, la picioarele Crucii, la pierderea Fiului său muribund? Prima fiinţă omenească în ordinea sfinţeniei, ea ne reprezintă împotriva laşităţii noastre. Înainte de a muri, Iisus nu-şi încredinţează Mama rudeniei, ci apostolului Ioan, supranumit Teologul pentru că a pus un accent deosebit pe cuvântul Stăpânului în Evanghelia sa, înainte de a deveni el-însuşi cuvântul. Această maternitate îşi găseşte împlinirea în Golgota care o face să se ridice la o maternitate universală către poporul lui Dumnezeu.

În dragostea sa profundă pentru Maica celor vii, Sfântul Siluan Atonitul scrie: „Când sufletul este pătruns în întregime de dragostea lui Dumnezeu, oh!, totul este atât de bine, totul se umple de dulceaţă şi de bucurie! Dar, chiar şi atunci, nu scăpăm mâhnirii adânci, şi cu cât este dragostea mai mare, cu atât mai adâncă este întristarea. Maica Domnului nu a păcătuit niciodată, nici măcar printr-un singur gând, şi nu şi-a pierdut niciodată harul, dar ea de asemenea a avut de îndurat mari mâhniri. Când se afla la picioarele Crucii, durerea sa era vastă cât oceanul. Durerile sufletului său erau incomparabil mai mari decât cele ale lui Adam când a fost gonit din Rai, pentru că dragostea ei era, de asemenea, incomparabil mai mare decât cea a lui Adam. Şi dacă ea a rămas în viaţă, este doar pentru că puterea Domnului a ţinut-o, căci Domnul voia ca ea să vadă Învierea Sa, şi ca după Înălţarea Sa ea să rămână pe pământ pentru a mângâia şi bucura pe Apostoli şi noul popor creştin”.[2]

Un văl tainic înconjură sfârşitul pământesc al Maicii lui Iisus. Nici Noul Testament, nici Părinţii Bisericii nu îl menţionează. Între secolul al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea, numeroase texte siriene, apoi copte, au răsărit privind ultimele sale clipe. Fragmentul plin de metafore şi semi-legendar al Adormirii sale precede pe cel al ridicării sale la ceruri, fără moarte şi fără îngropare prealabile, altele vorbesc despre o ridicare consecutivă adormirii sale, lăsând corpul fără stricăciune. Adevărul ne face să spunem că trupul Fecioarei Maria n-a lăsat nicio urmă despre acestea.

Preferând termenul de Adormire (celui de Ridicare), Biserica ortodoxă urmează Tradiţiei Bisericii nedivizate de cele şapte mari Sinoade ecumenice, în credinţa sa că Fecioara Maria a trecut prin moarte, ca şi Fiul său dumnezeiesc, înainte de a fi ridicată la cer. Moştenitoare a păcatului originar, ea trebuia să moară, dar unirea sa totală cu Fiul său, Dumnezeu-omul, a făcut-o să scape stricăciunii şi să triumfe morţii, participând imediat la învierea sa, antrenând prin persoana sa o parte din creaţie în propria-i transfigurare.

Sărbătorită începând cu Sinodul de la Efes şi bine fixată spre sfârşitul secolului al VII-lea, sărbătoarea Adormirii sale se bucură de o trecere deosebită. Ea este, printre altele, precedată de un post de cincisprezece zile. Reamintire puternică a menirii noastre, scena Adormirii apare adesea, în alternanţă cu Judecata finală, pe peretele de la uşa de ieşire din biserici. Mâna sa îndreptată spre cer face ecou cuvintelor Îngerului în icoana Înălţării: „Cel care v-a fost luat, acelaşi Iisus, va veni tot în acelaşi fel în care L-aţi văzut ridicându-Se la cer” (FA 1: 11).

În icoană, apostolii înconjură patul său mortuar. Dispunerea lor corespunde celei de fii în jurul mamei, care, privilegiu unic, este printre altele Maica Vieţii. Când Hristos o înalţă la cer, „îngerii şi apostolii în cor privesc cum trece de la viaţă la Viaţă cea care a născut pe Prinţul vieţii”[3]. „Îngerii în cer erau muţi de uimire, văzând în Sion pe Însuşi Domnul lor ţinând un suflet în mâinile sale; căci Femeii care preacurat L-a adus pe lume, El se adresă filial şi declară: vino să împarţi slava Fiului şi Dumnezeului tău”.[4]

Maică a celor vii, ea este, de asemenea, Maică a celor morţi în aşteptarea învierii finale. Prima care trece de la viaţă la Viaţă, ea ne precede, ne susţine şi ne îndrumă. Maică a lui Dumnezeu-omul, ea este în acelaşi timp Maică a lui Dumnezeu şi Maică a oamenilor, sprijinul lor şi protectoarea lor. Model în timpul vieţii noaste, ea ne îndreaptă prin moartea sa spre sensul morţii noastre. Icoana Adormirii sale schiţează imaginea morţii fiecăruia din discipolii creştini pe care Hristos îi va primi în Împărăţia Sa. Ducând lupta cea bună, renunţând de bună-voie la patimi, ea se odihneşte pe patul său de moarte înconjurată de lumea pământească şi cerească.

În bunăvoinţa sa maternă, ea ne trezeşte la viaţa în Hristos la care ea contribuie să o formeze în noi. După ce a permis naşterea trupească a lui Dumnezeu pe pământ, ea continuă astfel să-L nască în inima omenească, care accede prin ea la Fiul, prin harul Sfântului Duh. Spre deosebire de mama posesivă, ea veghează la nevoile profunde ale fiecărei persoane.

În dezacord cu învăţăturile catolice, creştinii ortodocşi nu o consideră Mamă a Bisericii, ci Maică în sânul Bisericii.

Relaţia dintre bărbat şi femeie

În sânul societăţii noastre, în care confruntarea sexelor ia întorsături subtile, femeia ocupă o poziţie ţintă printr-o serioasă repunere în discuţie a rolului său şi a locului său în raport cu trecutul. Orice căutare de fuziune înlocuieşte iluzia şi nivelează harismele specifice fiecăruia.

Într-o viziune a lumii aţintită pământului, omul tinde să organizeze totul după scheme logice, fără referinţă la persoană. Viaţa cedează atunci locul legilor, şi bărbatul – mai ales în dimensiunea sa masculină, dimensiune câteodată nefavorabil poftită de femeie – riscă în orice moment să cadă tentaţiei puterii, a forţei şi a violenţei. Diferiţi din punct de vedere ontologic, bărbatul şi femeia îşi întemeiază legătura lor pe dragoste, şi nu pe egalitate, cum ni se dă să credem. Femeia dă naştere şi întreţine prin firea sa o relaţie privilegiată cu viaţa. Adevărata sa vocaţie nu se situează în imitarea bărbatului, adesea în luptă pentru putere la toate nivelele societăţii şi, bineînţeles, în Biserică, ci în depăşirea viziunii fixiste masculine care consistă în reducerea vieţii la scheme sterile. Ei îi revine responsabilitatea de a sublinia unicitatea şi plenitudinea vieţii, de a arăta că autenticitatea vieţii rezidă în dragoste, şi nu în sex.

Pentru Jean Vanier, care se bucură de o mare experienţă umană culeasă de-a lungul continentelor şi în comunităţile Arcei, „pericolul la om este de a fugi de vulnerabilitatea inimii sale şi de puterile sale de tandreţe. Uneori, el cere o femeie-mamă, apoi foarte repede, ca un băieţel, el o refuză, dorind propria sa libertate. El se aruncă atunci în lumea eficienţei şi a organizării, negând tandreţea şi adevărata reciprocitate. Dar prin însuşi faptul acesta el se mutilează şi se separă de ceea ce este esenţial în el. Acum idealizează femeia – ea este Fecioara preacurată – acum o aruncă în dizgraţie – ea este marea seducătoare, instrument al diavolului, prostituata, sau încă, el se serveşte de ea ca de o servitoare. În toate cazurile, el nu face altceva decât să-şi respingă propria sa sexualitate, pe care el o consideră rea, sau o neagă. În orice caz, el refuză orice relaţie adevărată cu femeia ca persoană şi nu o mai vede decât ca simbol al păcatului sau al curăţiei, sau ca pe o fiinţă inferioară.

Întreaga creştere a bărbatului este în maturizarea raporturilor sale cu femeia. Atâta timp cât el rămâne la stadiul de raporturi mamă-copil, sau la stadiul de femeie seducţie-repulsie, el nu poate cu adevărat să crească, chiar spiritual.

[…] În aceeaşi manieră, femeia de asemenea trebuie să-şi găsească echilibrul. Ea nu trebuie, prin refuzul feminităţii sale, să caute aceeaşi putere ca bărbatul, nici să privească cruciş cu gelozie la capacităţile sale de organizare, ci ea trebuie să descopere bogăţiile propriei sale feminităţi, puterea care poate fi ascunsă în chiar slăbiciunea ei, lumina şi înţelepciunea propriei sale inteligenţe şi capacităţile de tămăduire şi de compasiune care sunt în ea. Când este lipsită de orice putere, se întâmplă ca ea să aibă o intuiţie cu atât mai limpede şi mai adevărată, mai puţin amestecată cu patimile de orgoliu şi de putere care colorează adesea inteligenţa bărbatului”.[5]

Femeia desăvârşită

În faţa tentaţiei prometeice a femeii moderne, care consistă în a limita feminitatea sa în folosul unei masculinităţi în care ea crede că va găsi forţa şi prestigiul său, Fecioara Maria oferă exemplul unei fiinţe care a integrat armonios masculinul şi femininul până la o depăşire a genului. Ea opune orgoliului o smerenie umplută de vigoare spirituală, aparenţei – fiinţa, măştii – chipul, impudorii – frumuseţea pură, căutării frenetice a provocărilor – odihnirea în Duh, urii – iubirea acestui Dumnezeu al iubirii pe care ea L-a născut. Violenţa sa pacifică este cea a Fericirilor; slava sa, cea a lui Hristos. Femeie împlinită şi personificare a femeii într-o lume dominată de bărbat, ea înalţă forţa Împărăţiei.

[1] Duminica tuturor sfinţilor, Orthros, oda 3.

[2] Arhimandritul Sofronie, Stareţul Siluan, monah al Muntelui Athos – viaţa, doctrina, scrierile, op. cit., p. 355.

[3] Adormirea Maicii Domnului, vecernia Mare, Litie.

[4] 15 august, Adormirea Maicii Domnului, Utrenia.

[5] Comunitatea, loc al iertării şi al sărbătorii, Fleurus-Bellarmin, 1989, p. 256-257.

(Traducere de Monahia Teofana, m-rea Paltin Petru-Vodă, articol apărut in Revista ATITUDINI).