Mare lucru este a dobândi stăpânire asupra propriei limbi!

Cu toții ați întâlnit în viață destui oameni, mai ales femei, care trăncanesc, trăncănesc și iar trăncănesc la nesfârșit, fără vreo reținere, și limba lor nu mai obosește: meliță, meliță și iar meliță. Tot ce spun ei e deșertăciune, lucruri care nu aduc folos nimănui.

Știți că adeseori oamenii îi suportă pe acești flecari: „Trăncănesc, lasă-i să trăncănească” – iar lor li se pare că sunt ascultați cu plăcere, neștiind ca în adâncul inimii oamenii se simt împovărați de ei și chiar îi urăsc. Atât de mare rău este grăirea în deșert, răul pe care ei îl produc cu flecăreala lor!

Dacă limba trăncănește și vorbește în deșert, și gândurile rătăcesc, nu se concentrează la nici un lucru profund, adevărat, important, hoinăresc peste tot fără nici o țintă, așa cum hoinărește un nenorocit de câine vagabond, dând din coadă. Atât gândurile, cât și simțămintele, cât și orientarea dorințelor lor, a activității lor sunt deșarte, lipsite de importanță. Sufletul e flămând, omul cu pricina este nesuferit celorlalți, iar sieși își aduce o vătămare foarte, foarte gravă. Iată ce înseamnă grăirea în deșert.

Oamenii înțelepți, care duc viață duhovnicească, nu grăiesc în deșert niciodată: ei sunt întotdeauna tăcuți, concentrați. În Grecia antică erau la mare cinste filosofii și înțelepții. Filosofii nu primeau pe nimeni ca ucenici până când cel cu pricina nu dovedea că știe să tacă – însă ar fi trecut, oare, acest examen vreunul dintre flecarii noștri contemporani? Bineânțeles că nu.

Dacă păcatul grăirii în deșșert este atât de grav, cum să scăpăm de el, ce să facem cu limba noastră neânfrânată? Trebuie să facem ceea ce făcea Efrem Sirul: trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne izbăvească de această patimă, și Domnul Iisus Hristos ne va împlini cererea. Trebuie să evităm comunicarea cu cei care grăiesc în deșert, să ne ținem cât mai departe de ei, să căutăm părtășia puținilor înțelepți, care își deschid gura doar ca să spună câte un lucru folositor, de la care nu vei auzi cuvinte deșarte, vătămătoare de suflet.

Trebuie să vă supravegheați cu foarte mare atenție, să dobândiți obiceiul de a examina ceea ce vreți să spuneți, să vă deprindeți cu ținerea limbii în frâu. Să nu-i dăm voie să flecărească. Seara să vă aduceți aminte ce ați spus ziua, să vedeți dacă n-ați trăcănit, dacă n-ați jignit pe cineva, dacă n-ați mințit, dacă n-ați bârfit. Dacă vă veți însuși obiceiul acesta, vă veți obișnui să vă supravegheați orice mișcare a limbii și s-o înfrânați.

Aduceți-vă aminte: cu cât omul este mai concentrat pe lucrul principal, pe cele lăuntrice, pe cele adevărate, cu cât își face mai multă vreme pentru citirea Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfinților Părinți, cu atât se pătrunde mai mult de înțelepciunea acestora și cu atât îi va pieri mai mult pofta de a trăncăni. Mare lucru este a dobândi stăpânirea asupra propriei limbi!

În epistola sa sobornicească, Apostolul Iacov spune: dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul (Iac. 3,2).

Înțelegeți ce înseamnă a-ți înfrâna tot trupul? Asta înseamna a-ți supune trupul scopurilor supreme ale vieții duhovnicești, a-ți înfrâna toate poftele, patimile, tot ce e rău, toate cele la care te trage trupul. Începeți cu înfrânarea limbii, și dacă veți atinge scopul acesta, veți dobândi desăvârșirea și vă veți înfrâna tot trupul – iar dacă vă veți înfrâna tot trupul, veți fi curati și drepti înaintea lui Dumnezeu.

Sf. Luca, arhiepiscopul Crimeei, Cum să biruim mândria,  Editura Sophia, București, 2010