Mărturiile părintelui Grigore Lisnic despre perioada de prigoană a Bisericii în anii regimului totalitar

La 9 mai 2006 după o boală îndelungată și nemiloasă, a trecut la Domnul vrednicul de pomenire slujitor al Domnului protoiereul mitrofor Grigore Lisnic. Vă propunem în cele de mai jos mărturii ale regretatului părinte despre perioada grea de prigoană a Bisericii.

De un lucru noi nu ţinem seama, de trecut. Fără trecut nu există viitor. Mulţi dintre tineri, chiar şi unii păstori tineri nu au apucat împrejurările tre cutului negru şi trist al sfintei noastre Biserici. Timpuri în care frecventarea bisericii era considerată o ruşine şi simplii creştini erau înfruntaţi de ateişti şi comunişti, care erau, la rândul lor, o castă superioară a societăţi.

Scopul lor era de a-l îndepărta pe omul creştin de la Dumnezeu şi de a smulge din sufletul lui credinţa creştină. Păstorii Bisericii erau socotiţi ca nişte „slugi ale obscurantismului”, ca nişte răspânditori ai „concepţiei întunericului” în rândurile cetăţenilor sovietici. Mulţimea de lectori ateişti erau prezenţi peste tot printre oameni, pentru a-i dezbate de la credinţa creştină.

Văzând însă că propaganda nu reuşea, au recurs la nişte măsuri cu mult mai drastice: închiderea şi distrugerea locaşurilor sfinte. În neuitatul an 1962 au fost închise, prefăcute în depozite sau demolate sute de biserici din RSSM. Atunci, în loc de pensule şi de mistrie, se „lucra” în biserici numai cu topoarele.

Să ne amintim întâi de turnul înalt al Clopotniţei de lângă Catedrala Episcopală din Chişinău. Era un monument de frumuseţe rară, care decora oraşul. Asemănător cu acest preţios monument de cultură a fost şi destinul turnului Clopotniţei de la Catedrala „Sf. Nicolae” din oraşul Bălţi. De unde te -ai fi apropiat de oraş, mai întâi observai acest turn şi tocmai pe urmă apărea oraşul. Dar a avut aceeaşi soartă ca şi multe alte biserici, deosebindu-se doar prin aceea că otgonul de oţel era „chinuit” nu doar de unul sau două tractoare, ci de tancuri, care aveau menirea să lupte contra duşmani lor şi nu împotriva propriei noastre culturi.

De asemenea, ar trebui să ne amintim şi de emblematica biserică „Sf. Ilie” din Chişinău, care a fost distrusă numai pentru a se elibera locul pentru şuvoiul de maşini de pe bulevardul Tineretului (bd. Grigore Vieru) spre centrul oraşului. O parte din biserici au fost închise încă în perioada anilor 1946-1949, pentru ca la cele rămase să se impună preoţilor care le deserveau să ridice antimisele şi să le predea Cârmuirii Eparhiale.

Aşa am găsit lăcaşele sfinte din Lunga şi Putineşti, Floreşti, când am sosit prin părţile acestea ca tânăr cântăreţ, în 1948. Mă duceam cu preotul paroh din Gura Căinarului, părintele Alexandru Daşcheev şi oficiam felurite servicii bisericeşti. În bisericile din aceste două localităţi intram numai pentru a săvârşi prohodul la morţi. În această situaţie am găsit aceste lăcaşe şi după 9 ani de zile, când m-am în tors din „călătoria” forţată în Extremul Orient.

În 1962, anul distrugerii bisericilor, se săvârşeau aceste fărădelegi de dărâmare a lăcaşelor în faţa satelor mute şi înjosite de neputinţă. La biserica din Lunga a fost doborât iconostasul şi au fost aruncate şi arse icoanele. La Putineşti, într-o zi au fost încărcaţi în maşini toţi lucrătorii gospodăriei agricole şi duşi la lucru pe cel mai îndepărtat masiv, ca activiştii să-şi execute nestingheriţi planul de distrugere a bisericii. Aşa se făceau raiduri peste tot, pe la toate bisericile, iar când s-au făcut încercări de închidere spre distrugerea bisericii din satul vecin, Prajila, s-a întâmplat să fiu martor ocular al acestui eveniment. Când a sosit delegaţia de activişti, au fost întâmpinaţi de sute de oameni înarmaţi cu furci, topoare, coase şi ciomege. Văzând că nu le va merge, activiştii, urmăriţi de strigăte, ţipete şi bocete din partea mulţimii, au făcut cale întoarsă şi nu au mai încercat să revină la această biserică.

După moartea părintelui Alexandru Daşcheev (3 decembrie 1962) a rămas închisă şi biserica din Gura Căinarului.

Noi ştim, oamenii în vârstă şi mai ales slujitorii Bisericii, prin câte greutăţi am trecut, cât sânge omenesc s-a vărsat întru apărarea credinţei, cum a fost la mănăstirea Răciula, cazul de la Baraboi şi multe altele.

S-au reconstruit clopotniţele catedralelor din Chişinău şi Bălţi, s-au redeschis bisericile, însă rana calvarului ateist încă nu s-a cicatrizat. Ne rămâne numai să mulţumim Bunului Dumnezeu că am scăpat de urgia ateu-comunistă şi astăzi ne putem mărturisi liber credinţa creştin-ortodoxă, închinându-ne lui Dumnezeu Unul în Treime lăudat.

Cu cât ne vom aminti mai mult de trecutul negru al Bisericii noastre creştin-ortodoxe, cu atât mai luminos ni se va părea prezentul în care ne bucurăm de liberta tea spirituală.

Protoiereu Ioan Lisnic

Extras din cartea.” In memoriam : Protoiereu Mitrofor GRIGORE LISNIC,” Ed. Labirint, Chișinău, 2013, p. 26