Mărturisitorul de care vă temeţi, de Sergiu Ciocârlan, o carte închinată Sfințitului Mărturisitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Cartea are aprox. 500 pagini și costă 12 lei. Poate fi comandată pe pagina de Comenzi.

Din Prefața autorului:

A rânduit Domnul să scriu încă o carte! O carte despre Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, model de bărbăţie duhovnicească şi de rezistenţă a Bisericii în vreme de prigoană. Mă minunez de purtarea Sa de grijă, fiindcă eu însumi aveam mare nevoie de ea. Dl Costion Nicolescu îmi mărturisea, referitor la o carte publicată în aprilie, anul acesta, Literatura în lumina Ortodoxiei, că este un copil tare reuşit.

Păstrând analogia, consider că Mărturisitorul de care vă temeţi este o minune de copil ce se naşte într-un moment foarte important al vieţii mele. Pentru mine este o bucurie, mai mare, cel puţin acum, decât bucuria care m-a însoţit la apariţia celorlalte cărţi. În ultima vreme am publicat, este adevărat, câteva cărţi a căror lectură a stârnit diferite reacţii: pasiune, interes, adeziune, invidie, teamă, vituperări. O remarcă mi s-a părut plină de miez: „Dacă s-ar fi spus numai de bine de cărţile tale, ar fi fost o problemă.” Ei bine, iată că apare încă o carte care a întâmpinat multe oprelişti, întârzieri, împotriviri şi care, fără îndoială, se va confrunta cu o acută rezistenţă în timp. Sunt conştient de consecinţele scrisului pentru că ştiu că ce I-am cerut lui Hristos nu este o delectare, un gratuit joc al cuvântului, ci un har care se primeşte cu un preţ necunoscut cititorului. Mulţumesc Domnului şi Sfântului Ierarh Dosoftei, acest minunat luminător, care mi-au purtat de grijă cât timp am traversat pustia cuvintelor amăgitoare ale acestei lumi, sfătuindu-mă a mă însoţi doar cu cele alese şi neprihănite cuvinte. Îi mulţumesc Părintelui Gheorghe Calciu pentru că m-a însoţit mereu, învăţându-mă să nu dezertez, să nu fiu laş, ci să-l apăr pe el şi pe toţi cei care au suferit şi încă mai suferă întro societate tot mai slugarnică, tot mai debitoare înregimentărilor de tot felul, care nu suportă valoarea şi succesul, sfinţenia şi eroismul, preferând mediocritatea şi tot ce-i îndoielnic, compromisul şi istoria fără nume. […]

Mulţumesc maicilor mănăstirii Paltin Petru-Vodă, care nu au lăsat această carte să zacă într-un sertar, ci, cu multă încredere şi curaj, au acceptat s-o publice, dovedind că acolo este o insulă de libertate şi că educaţia primită de la Părintele Justin Pârvu nu suportă îngrădiri. […]

A sosit vremea să pătrundem sensul adânc al Cuvintelor, să intrăm în contextul lor: un teritoriu aspru, plin de lupte şi de răni. Poate că suntem mai puţin pregătiţi ca niciodată să rezonăm la aceste Cuvinte, dar ne vom proba în focul lor. Vine timpul – şi a început deja – să mulţumim Domnului că ne-a dat, prin Mărturisitorul Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. Am scris cartea Mărturisitorul de care vă temeţi, fascinat de aceste Cuvinte, în care am văzut un curaj rar şi preţios: curajul de a nu tăcea atunci când de peste tot apasă teama. Cititorul este pus în situaţia de a alege în ce sens poate să-şi edifice gândul, lumea lăuntrică, viaţa. Poate să fie un om, un erou, un mărturisitor al Adevărului, al libertăţii, un sfânt; sau poate să fie un ipocrit, un laş, un defector, o slugă. De fapt, aici este cheia înţelegerii situaţiei în care ne găsim astăzi noi, românii.

Anii de comunism au germinat acest flagel al gheboşeniei care s-a răspândit neverosimil de eficace în societate, dictând realitatea zilei, actualitatea aceasta insuportabilă. După 1989 programul de pauperizare a ţării a fost atât de bine articulat, încât verticalitatea şi-a rupt spinarea în chingile lui. Stăpânii recenţi ai României sunt asiguraţi tot timpul de sociopsihologi (plătiţi cu sume de neimaginat pentru omul de rând) că sărăcia demoralizează, debilizează, dospeşte aluatul acru şi stătut al laşităţii, al poltroneriei. Îmi amintesc de felul în care mergea Mara, celebrul personaj al lui Slavici din romanul cu acelaşi nume, când n-avea bani: cu capul în jos, privirea plecată, adusă de spate şi cum mergea Mara atunci când a dobândit stabilitate financiară: călcând mai rar şi ţinându-se drept. Astăzi, noi, românii, suferim mai mult decât oricând bătaia de joc făţişă a celor ce se cred şi s-au înfiinţat aici ca stăpâni ai noştri. Eu nu-i cunosc pe aceştia şi nu ştiu de unde vin! Durerea este că oamenii devin docili şi acceptă compromis după compromis, temându-se de izolare. Vor să fie cu cei mulţi. Dar cei mulţi, iată, sunt mânaţi cu biciul către staulul concentraţionar şi România e cu capul pe masă. Aşa se negociază cu noi: ca şi cu nişte câini, ca şi cu nişte animale. Ni se trânteşte bocancul pe grumaz şi dialogăm. Ei se răstesc la noi şi noi horcăim agonic. Speculând cuminţenia şi echilibrul acestui popor, îşi permit să fie legiuitori. Este o inflaţie de smerenie, o smerenie prost înţeleasă, prin care suntem siliţi să ne înconvoiem tot mai mult. Biserica este atacată sistematic şi i se porunceşte să se integreze cât mai rapid într-o societate guvernată de minorităţi.

Şcoala este îngropată efectiv în dosare, tabele şi analize şi profesorii sunt umiliţi printr-un plan de remunerare mizerabil. Sistemul de educaţie este solicitat agresiv şi profesorul se transformă din zi în zi într-un sclav pe plantaţie, înrobit de tot felul de dispoziţii aberante. Sistemul de sănătate a fost vândut şi noi trebuie să suportăm înregimentarea într-un nou sistem, pe cât de electronic, pe atât de parşiv. De ce? Cunosc mulţi oameni care refuză această îndobitocire, această înrolare nesilită în rândul celor ce vor trage la galere până la ultima suflare. N-avem ce face??? Ba da. Cu siguranţă avem de dat un răspuns mai devreme sau mai târziu. E timpul să învăţăm să pierdem. Să avem curajul să pierdem în ordinea aceasta pământească, lumească şi să câştigăm în planul conştiinţei. Nu suntem slugile nimănui! Cine are de gând să slugărească şi să se umilească la nesfârşit în faţa vremurilor ce vin tăvălug peste noi, s-o facă ţinând seama că umanitatea nu este o joacă: nu mai poţi fi om după ce ai anchilozat cu întreaga fiinţă în poziţie patrupedă.

Sunt perfect conştient că Părintele Gheorghe Calciu ne învaţă să intrăm de-a dreptul în război, fără timorări, fără ezitări, fără regrete, ci cu bărbăţie, privind moartea în faţă, căci asta învăţăm din cartea aceasta: să murim nouă, adică visurilor noastre de ţărână, gândurilor slabe şi lesne de clătinat, lumilor noastre populate de temeri şi frici. Eu vreau să fiu liber, indiferent de consecinţele pe care le implică gestul meu. Nu vreau să tremur pentru un biet serviciu sau pentru că nu mai exist ca asigurat al CAS. Fiecare acţionează potrivit conştiinţei sale. Înţeleg libertatea ca luptă neîncetată cu propriile-mi patimi. Înţeleg libertatea ca luptă aprigă pentru cuvântul viu. Înţeleg libertatea ca delimitare clară de toate ameninţările acestei lumi, murind ei. Nu poate să nu mă doară faptul că li s-a dat voie ucigaşilor să intre la noi în ţară şi să ne căsăpească. De aceea nu pot tăcea, de aceea mă rog, de aceea scriu. Şi eu, citind un cuvânt, un rând, o pagină, pot duce viaţa asta mai departe. Nimic nu-i uşor, fiecare pas e-o suferinţă. Dar, citind, poţi purta povara încă o zi, încă o săptămână, toată viaţa.

Consider că Părintele Gheorghe Calciu este o tipologie vie, o definiţie a gândirii şi a rostirii româneşti tot mai urgisită, tot mai condamnată la dispariţie, deoarece există în ea o putere răscumpărătoare, un duh de restaurare a fiinţei româneşti care nu convine stăpânilor de azi. Războiul întru cuvânt îi înciudează pe cei ce produc subcultură a Duhului în serie. Oameni fără nume, fără atitudine, fără conştiinţă. Orice atitudine, orice împotrivire sau nealiniere se converteşte pentru stăpânii recenţi ai României într-un semnal de alarmă: nu cumva sclavul să se răscoale. Închei, mărturisind deschis că port o luptă care nu are cum să se sfârşească până când toţi aceşti pretinşi stăpâni ai sufletului românesc nu vor abandona agenda lor mârşavă şi nu ne vor vorbi aşa cum merităm. Ne vor vorbi ca unor oameni, îi vom respecta şi le vom arăta bunăvoinţă. Ne vor porunci ca unor sclavi, îi vom ameninţa şi noi: în cuvânt şi în faptă.

Sergiu Ciocârlan, Brăila, 25 septembrie 2014, Pomenirea Sf. Cuv. Serghie de Radonej

Pr. dr. Mihai VALICĂ: Chipul României şi al omului recent între ruine şi deziluzii

Această nouă carte, Mărturisitorul de care vă temeţi, a lui Sergiu Ciocârlan, scriitor de excepţie şi unul dintre tinerii mărturisitori creştini actuali, nu face publicitate Părintelui Calciu, întrucât Părintele a fost şi este de mare notorietate. Autorul arată, în mod magistral, că Părintele a câştigat duhovniceşte cel mai mult atunci când toţi cei din jur credeau că a pierdut totul, şi îl considerau deja nebun, dacă nu chiar mort, din punct de vedere profesional şi social.
În ipostazele de atitudine a Părintelui, de demnitate preoţească şi didactică, faţă de directorul de seminar, de politrucii, consilierii patriarhali, inspectorii de culte şi de securiştii vremii, Părintele era mai viu, mai lucid şi mai împlinit ca oricând. Un preot adevărat, un profesor de Teologie responsabil, este eroul care câştigă şi atunci când pierde. Că un sfânt câştigă mereu nu au înţeles mulţi, nici atunci şi nu înţeleg nici măcar azi, nici cei ce au condus şi nici cei conduc destinele Bisericii şi ale învăţământului teologic. Unii, dacă nu sunt în tagma celor ce mărturisesc, simt cel mai bine că mărturisitorii inspiră, pe lângă cucernicie, şi teamă. Alţii, s-au temut de atitudinea sfântă a mărturisitorilor şi atunci, iar unii se tem, chiar şi azi, mult mai tare, deoarece, între timp, Dumnezeu i-a făcut sfinţi, tocmai pe cei pe care ei înşişi i-au prigonit.

Ce poate fi mai rău decât să te temi de sfântul cu care ai fost contemporan, coleg, Mărturisitorul de care vă temeţi sau l-ai avut subaltern, pe care l-ai caterisit, pentru că se opunea unui regim ateu, pe care l-ai turnat la securitate şi l-ai considerat duşman, în loc să-l fi privit ca model şi prieten, ori împreună lucrător împotriva răului? Plata şi răsplata celor ce nu au vrut să fie de partea celor curajoşi şi mărturisitori le este doar teama şi frica viscerală de acţiunile lor proprii şi de cei prigoniţi… nu cred că, şi de Dumnezeu! Unii dintre profesorii de seminar se temeau chiar şi de noţiunile sacre de teologie, cum ar fi: îndumnezeire, misticism etc., şi chiar de oficierea unui parastas de un an pentru elevii seminarişti, morţi în cutremurul din martie 1977.

Şi pentru un astfel de moment, de mare durere pentru elevii care-şi pierduseră colegii sub dărâmături, era nevoie neapărat de binecuvântare arhierească, pe care arhiereul o dădea, nu de puţine ori, după ce primea la rândul său, binecuvântare de la partid! Acuzat că Părintele nu face ascultare mereu de superior, el răspundea: „eu de cei slabi cu duhul nu ascult. Eu ascult numai de cei tari cu duhul!”. Părintele Calciu, văzând atitudinea de slugărnicie fără margini şi de frica permanentă de oricine şi de orice a unor profesori şi chiar arhierei, văzând starea duhovnicească a elevilor şi atmosfera tulburată de ateismul oficial, s-a hotărât să aibă poate o ultimă izbucnire împotriva ideologiei ateo-comuniste. „Seminariştii fuseseră obişnuiţi să nu întrebe, iar cu această dimensiune amputată a spiritului, tinerii păreau mai degrabă nişte moşnegi senili, o ceată de elemente reeducate (pe placul Partidului, care nu suferea decât predica socială, propovăduirea progresului la care să fie părtaşă Biserica)”, descrie cu mare talent literar, starea reală a vremii şi a oamenilor, autorul acestui cărţi. Sergiu Ciocârlan 23 În acest context, Părintele Calciu ţine Cele şapte cuvinte către tineri, pe care autorul le prezintă într-o manieră romanţată, dar aproape de realitatea celor petrecute.

Esenţa mesajului era de a-i învăţa pe elevi să nu le fie frică de nimic şi să fie rezistenţi la ateizarea României. Această atitudine i-a adus noi prigoniri şi persecuţii, atât din partea ateilor, cât şi din partea unor responsabili eclesiali, care erau preocupaţi mai mult să pregătească pe viitorul preot ca preot cetăţean, decât ca preot al lui Hristos. Persecutorilor fără nume ai Părintelui Calciu, care trăiesc şi azi, şi între timp, s-au transformat în cercetători ai fenomenului Calciu, şi nu simt deloc sentimentul vinovăţiei, Părintele le spune – şi prin autorul cărţii – că i-a iertat de mult şi că îi aşteaptă să îi îmbrăţişeze sus, ca pe nişte fraţi în Hristos. Dacă Părintele i-a iertat, noi nu-i judecăm, dar dorim să facem un apel la conştiinţa lor, pentru a-şi recupera ceva din vremea risipirii, şi le spunem că nu trebuie să se teamă de sfinţii care i-au iertat, demult, pe persecutorii lor, ci să se teamă, mai degrabă, că nu se pocăiesc pe măsură, şi că şi-ar putea pierde, astfel, chiar mântuirea.

Iată câteva motive reale de teamă şi de regrete, pentru tine, persecutorule: vei rata veşnicia din cauza laşităţii şi a ipocriziei tale; ai avut teamă doar de oameni şi deloc de Dumnezeu; te-ai făcut prieten cu lumea, dar vrăjmaş cu Dumnezeu, ştiind bine ce spune Sf. Apostol Iacob, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu (Iacob 4, 4); în timp ce Părintele Calciu răbda persecuţii, învăţa cu frică de Dumnezeu şi binecuvânta, tu te agitai, te umileai în faţa celor nemernici, şi-i negociai trădarea; Părintele a traversat istoria şi a răscumpărat-o, în timp ce Mărturisitorul de care vă temeţi 24 tu, între timp, ai devenit un nou persecutor şi sub vremurile mai recente, deoarece ai trecut, doar, într-o altă tabără, mai democrată şi cu pretenţii mondialiste şi ecumeniste, ce-i drept, de perspectivă, dar prietenă tot cu lumea şi în duşmănie cu Dumnezeu, şi fii sigur, persecutorule modern, că vei pierde lamentabil şi de data aceasta, dacă nu treci de partea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale luptătoare!

Vatra Dornei, 20 iulie, 2014

Sursa: http://www.atitudini.com/