Măsură pentru măsură. O lecţie a Sfinţilor Părinţi despre hrană

Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.” (Evanghelia după Luca – 12, 22:23)

În hrisoavele Mănăstirii Căldăruşani, după cum povestesc cei doi autori ai „Cărţii de bucate mănăstireşti”, Mihaela Ion şi părintele Dionisie Voinescu, se spune că domnitorul Matei Basarab, pe când plecase să lupte împotriva lui Vasile Lupu, domnul Moldovei, ar fi poposit în ostrovul unde avea să ridice mai târziu mănăstirea şi unde a găsit nouă pustnici care pregăteau masa de prânz. Masa era constituită dintr-un singur fel de mâncare. Fiertură de lobodă, cu câteva fire de ceapă verde, o bucată de pâine uscată şi-o stacană cu apă proaspătă. Unul dintre pustnici înainte de-a pune în strachină fiertura cuvenită domnitorului a cerut stareţului binecuvântare. După ce-a mâncat domnitorul l-a întrebat pe stareţ cum se face că o simplă fiertură, fără pic de unsoare în ea sau bucăţi de carne, este atât de bună? Stareţul i-a răspuns: „Efăcută cu blagoslovenie, Măria ta!”

Stomac, rugăciune, smerenie, gastrimarghie. Ar putea părea ciudată includerea cuvântului “stomac” în această suită ce ţine de partea sufletească, nu trupească. Ei bine, nu este o alipire întâmplătoare, căci starea stomacului are legătură şi cu rugăciunea şi cu smerenia şi cu una dintre cele mai tulburătoare patimi în care îşi au obârşia o mulţime de păcate. Dorinţa de a mânca de dragul plăcerii aduce grave atingeri sufletului, căci din ea derivă nu numai trâdăvirea, lenevirea, ci şi neputinţa de a te ruga, desfrâul şi de aici lipsa de cumpătare şi de înţelepciune. La Sfinţii Părinţi nu de puţine ori găsim scris că hrana este un dar de la Dumnezeu şi mijlocitoare a vieţii, nu generatoare de viaţă prin ea însăşi. Gastrimarghia nu se referă nepărat la ceea ce mănânci, ci la felul în care te raportezi la hrană. Trupul are nevoie de hrană. Trupul trebuie să fie sănătos pentru a sluji întru mântuirea sufletului. În înţelepciunea lor, Sfinţii Părinţi preţuiau sănătatea trupului, dar nu făceau din aceasta un scop în sine, ci încercau să o includă în formula ascetică pe care o alegeau pentru ei şi pentru ucenicii lor. Întotdeauna preferau o formulă personală potrivită cu puterea de nevoinţă, printr-o cumpătare tihnită. Patericele, sinaxarul şi scrierile ucenicilor lor sunt pline de exemple care vin să întărească cele spuse şi adunate de ei, întru folosul nostru.

Poate unii ar fi tentaţi, din perspectivă lumească vorbind, să spună că totuşi felul exagerat de “raţional” pe care l-au ales mulţi dintre sfinţii nevoitori, fie în mănăstiri sau pustie, era un mod de hrănire “sinucigaş”, pentru că ceea ce dădeau trupului şi, mai bine zis, gurii, era sub minimul unei alimentaţii sănătoase. Faptul că pâinea era alimentul primordial nu e deloc aleatoriu. Se ştie că bobul de grâu are în consistenţa sa 75% glucide, 15% proteine şi restul grăsimi şi minerale (calciu, magneziu, sodiu, potasiu şi multe altele). Dar pe lângă toate acestea grâul conţine toţi aminoacizii esenţiali.

Sfântul Antonie cel Mare, după ce a rămas în munţii pustiului, a avut o vreme mâncare de la saracini, dar apoi lucra pământul şi se hrănea
cu grâu şi cu finice (curmale). După spusele Sfântului Isaac Sirul, monahii din Egipt îşi pregăteau pâine uscată pe care o dumicau apoi de-a lungul întregului an. Despre Sfântul Eftimie cel Mare se povesteşte că a hrănit patru sute de oameni care veniseră la mănăstire, cu doar câteva pâinici. Sfântul Luca din Elada, încă din copilărie, nemâncând nici carne, nci lapte, nici ouă, nici mere chiar, se hrănea numai cu pâine de orz, cu apă şi cu verdeţuri de grădină, iar miercurea şi vinerea, până la apusul soarelui postea. Mai târziu, când împreună cu ucenicul său a ales un loc retras, undeva aproape de mare, mâncau amândoi din ce le dădea pământul, săpând prin osteneala mâinilor lor, iar seminţele din roade le măcinau într-o râşniţă şi făceau pâine.

În Patericul Athonit se povesteşte despre pustnicul Hrisogon care a locuit într-o cameră pentru muncitori, lângă Chilia “Sfinţii Apostoli”, care ţinea de Mănăstirea Cutlumuş şi care se hrănea cu pâine sau pesmeţi muiaţi în apă cu puţin zahăr. Unul dintre cei patru preacuvioşi părinţi Ioan, Moise, Antioh şi Antonin, pomeniţi pe 23 februarie, a cunoscut un sihastru care se nevoia pe culmea rece a muntelui din apropierea Targalei şi căruia i-a fost pentru lungă vreme ucenic, amândoi hrănindu-se cu pâine şi sare. Pe 9 februarie îl pomenim pe cuviosul părinte Roman Cilicianul care s-a nevoit în Antiohia şi care se hrănea cu pâine, sare şi apă de izvor. Sfântul Nicolae Velimirovici scrie în viaţa Sfântului Petru Athonitul că la începutul vieţii pustniceşti s-a hrănit din puţina pâine pe care o luase de pe corabia cu care venise în Athos, ca mai apoi, după ce pâinea s-a sfârşit, să mănânce verdeţurile pustiei şi poamele pe care i le dădeau copacii sălbatici. Cuviosul Eusebiu, pomenit pe 15 februarie, suindu-se în vârful unui munte, şi-a făcut o mică îngrăditură de pietre şi se hrănea cu năut, bob muiat şi, arareori, gusta smochine uscate. Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine şi se hrănea numai cu verdeţuri şi seminţe.

Sfântul Serafim îşi amenajase în jurul chiliei din pădurea Sarovului o grădină şi un stup de albine. La început s-a hrănit cu pâinea pe care o primea de la mănăstire, dar apoi a ales să guste numai din roadele grădinii sale. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri şi vineri când nu gusta nimic. Păstor al maicilor din Mănăstirea Diveevo, Sfântul Serafim îi scria unei ucenice: “Iţi pui colţucul (n.r. de pâine) în buzunar. Când oboseşti, când eşti istovită, nu te trândăvi: mănâncă puţină pâine şi iar la lucru!” El le poruncea maicilor chiar şi sub pernă să ţină puţină pâine. “Vin peste tine trândăvirea şi gândurile, măicuţă, scoateţi pâinicica şi mâncaţi, şi trândăvirea are să treacă, pâinicica o s-o gonească şi o să vă dea somn bun după osteneală, măicuţă!”. Sfânta Pelaghia cea nebună pentru Hristos de la Mănăstirea Diveevo, după ce s-a închis în chilie, la îndemnul sfântului Serafim de Sarov care i s-a arătat în vis, se hrănea mai ales cu pâine neagră, din care făcea biluţe pe care le folosea şi drept metanii pentru rugăciunea lui Iisus.

S-ar fi cuvenit să încep această înşiruire de exemple cu Sfântul Ioan Botezătorul care trăia pe pământ ca un înger şi care se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Aşa cum nu se cuvine a nu-i pomeni pe câţiva dintre sfinţii români care au dat pildă prin nevoinţa lor arătând de cât de puţin are trebuinţă trupul ca să poată sluji cât mai bine sufletului. Sfântul Ghelasie de la Râmeţ nu mânca decât sâmbăta şi duminica, în restul zilelor hrănindu-se doar cu Sfintele Taine. Sfântul Daniil Sihastrul, pe vremea când era un tânăr monah nu mânca nimic până la asfinţit, iar uneori postea desăvârşit câte trei, patru sau chiar cinci zile, hrănindu-se numai cu legume şi ierburi. Cuviosul Chiriac Sihastrul din “Măgura Tazlăului” se hrănea impreună cu alţi câţiva sihaştrii doar cu pesmeţi şi cu fructe de pădure. Sfânta Teodora de la Sihla, vreme de mai bine de 20 de ani, s-a hrănit cu cele ale pădurii: bureţi, urzici, mure şi afine şi, din când în când cu ce mai primea de la mănăstire.

Fie care era vorba de pâine din grâu sau din orz, care la rândul său conţine o lungă listă de minerale, Sfinţii Părinţi au ales după putinţa trupească, condiţiile geografice şi climaterice să completeze hrana zilnică cu fructe, verdeţuri (bogate în săruri, vitamine şi zaharuri) sau miere care se ştie ca prin enzimele pe care le conţine creşte rezistenţa biologică. Iar la praznice şi dezlegări mulţi dintre aceştia gustau şi untdelemn şi uneori peşte. Cât despre vin, Avva Pimen spunea că “vinul nu este al călugărilor”. Şi cu toate acestea uneori chiar şi în sihăstrie se putea face o dezlegare la vin, dacă era putinţă.

Toţi cei care s-au nevoit însă, lucrând virtutea înfrânării de la cele pe care le aduce umplerea pântecului, stau drept pildă pentru felul în care trebuie să veghem, aşa cum spunea Sfântul Grigorie de Nyssa, “ca nu dorinţa de plăcere, ci nevoia trupului să fie măsura purtării noastre cumpătate”. Aceasta este una dintre lecţiile pe care ni le-au lăsat Sfinţii Părinţi nouă, trăitorilor în lume, care suntem tributarii unui alt regim de viaţă şi care, în tumultul în care trăim, nu putem alege o astfel de alimentaţie.

Vrednicul de pomenire părintele Teofil Părâian spunea odată unor fiice duhoviceşti care veniseră să ia binecuvântare pentru a ţine post aspru, în vremea Postului Mare. Maicile însă aveau ascultări grele, la câmp, în vie, în ogradă. Părintele le-a spus că trebuie să mănânce, pentru că la cele pe care le au de făcut, nu-i cu putinţă să ţină post aspru. Iar la sfârşit le-a spus: “D-apăi zamă mânci, zamă poţi!”

Să ne păstrăm aşadar sănătatea trupului, primind pildele Sfinţilor Părinţi şi să socotim bine măsura hranei noastre. Aşa vom câştiga o bătălie
în plus în “lupta cea bună”.

sursa lumeacredintei.com