Mi-a obosit mintea de atâtea rugăciuni!

– Părinte, în mănăstire se fac numai rugăciuni, se spun întruna numai rugăciuni. Chiar şi când sunt la atelier, monahii citesc paraclise şi acatiste, pe toate în întregime; şi, nu termini bine, că trebuie să meargă în biserică, la slujbe, şi iarăşi începe rugăciunea! Dar eu nu mai pot! Mi-a obosit mintea! Simt că înebunesc! Şi, totuşi, vreau să fiu şi eu monah. Ce să mă fac? Ajutaţi-mă!

Atunci, părintele mi-a spus:

– A venit aici de curând o fată la spovedanie, era în penultima clasă de liceu, şi mi-a zis: Părinte, m-am îndrăgostit de un băiat şi nu pot să-l uit. Gândul îmi stă numai la Nikos. El e mereu aici (şi-mi arată fruntea cu degetul). Când vreau să învăţ, nu pot, că Nikos e aici. Ce să fac?”

Eu i-am răspuns: „Eşti încă mică fata mea. Ai răbdare să termini şcoala şi apoi o să fie loc şi pentru Nikos. Acum acordă toată atenţia lecţiilor”.

După o săptămână a venit din nou. „Părinte, nu mă pot concentra deloc la lecţii! Ziua întreagă, tot timpul, gândul îmi e numai la Nikos. Nikos mi s-a cuibărit în suflet şi nu mai vrea să iasă de acolo!”

(Eu, între timp, mă tot întrebam ce legătură au toate astea cu mine şi mă gândeam că poate-mi vorbeşte aşa ca să mă odihnească).

Părintele mi-a citit gândul:

– Acum te întrebi de ce-ţi spun ţie toate astea! Păi, ia spune-mi, a stat fata asta pe un scăunel, a-ncercat să-l scoată pe Nikos din minte? Nu! Aşa şi noi. Când îl vom iubi pe Hristos cu dragoste dumnezeiască, vom ajunge, fără nici o osteneală ori constrângere, ori mâhnire, să strigăm Preasfântul Său Nume: „Doamne, Iisuse Hristoase!”

Şi, când inima e inundată de iubirea dumnezeisacă, nu mai e nevoie să spunem toată rugăciunea – „Doamne, Iisuse Hristoase!, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” -, căci, înainte de a o sfârşi, inima se opreşte de emoţie şi de bucurie. Uneori, strigă numai „Doamne!” şi se opreşte. Strigă tainic, fără cuvinte.

Astfel, părintele mi-a dat răspunsul la cea dintâi nedumerire a mea, pe care doar o gândisem, fără s-o exprim în civinte. Am rămas fără grai, minunându-mă încontinuu. În mine se aprindea din nou flacăra cea dumnzeiască, dorinţa  de a striga, în inima mea, numele lui Hristos, cu nebiruită iubire.

 Extras din Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, p. 262-263