Miercurea patimilor: „Luaţi seama şi nu fiţi farisei cârtitori ori iude contabilizante. Când Dumnezeu e prezent totul se transformă în dar!”

MIERCUREA PATIMILOR. Ziua a III-a

Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Denia, slujba ce s-a săvârşit aseară ca o prefaţă zilei de astăzi, ne-a dus dinaintea sufletelor „sindromul Betania”, modul în care învierea lui Lazăr entuziasmează pe oameni (Ioan 12. 17-50). Nu, nu pe toţi. Fariseii sunt supăraţi. Descoperă inutilitatea manevrelor lor de a-l face dispreţuit pe Hristos Domnul dinaintea poporului. O înviere bate toate tertipurile lor.

Entuziaşti, oamenii stau şi-l ascultă pe Mântuitorul la ultima lecţie deschisă de la catedra Sa preferată, mijlocul lor. Cuvintele cad ca o ploaie de primăvară, din preaplinul unei ierni care abia ce trece. „ Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12. 24-26). Ştie că este deja vândut de Iuda cel îngrijorat de cheltuielile făcute de femeia cea păcătoasă pe nardul „cel de mare preţ”. Continuă însă încurajarea oamenilor, le descoperă cheile Împărăţiei Cerurilor, le arată cât de mare preţ pune Dumnezeu Tatăl pe voinţa lor, pe dragostea lor, pe sufletul lor.

Fariseii sunt fraţi de ispită cu Iuda Iscarioteanul. Ofuscaţi de glasul acesta care dărâmă rigorismele legiuirilor lor umane pentru a dărui libertatea de a gândi şi trăi cu El, ei înţeleg că în drum spre Cruce Dumnezeu continuă să ţină partea oamenilor.

Continuă să cheme, să crească în inima lor credinţa, pentru că a şti că Dumnezeu are încredere în tine înseamnă să ai credinţă. De aceea Domnul insistă: „ Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei. Şi, deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El (…)” (Ioan 12. 35-37).

Ştie că oamenii sunt schimbători şi ştie că strigătului din bucuria Intrării în Ierusalim, „Osana, osana”, îi va urma „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”. Dar şi aşa le spune că ei sunt oamenii Lui, pe care-i iubeşte şi-i vrea mântuiţi. Ce Dumnezeu smerit în iubirea Sa. Când simte că nu este iubit, se ascunde, ca un adolescent intimidat de lipsa iubirii miresei sale. Ne-am fi aşteptat la orice, dar nu la un Dumnezeu timid, atotputernic în a ne acorda libertaea de a-i întoarce spatele.

Răspunsul Bisericii la tot acest episod de trădări, ofuscări şi necredinţe este femeia ce face risipă de mir de nard binemirositor.

Părinţii Bisericii ţin să sublinieze că avem de a face cu două astfel de episoade de miruire a lui Hristos. Sunt două femei mironosiţe în pragul dinspre moarte al Mormântului. Şi altele la pragul dinspre Înviere. Evangheliştii, trei, vorbesc despre o femeie care fusese desfrânată şi care face aceasta, iar Evanghelistul Ioan, singur, despre Maria, sora lui Lazăr. Cert este că ele îl pregătesc de îngropare pe Hristos. Iar darul lor din inimă este deranjant pentru Iuda, contabilul, tătucul tuturor acelora care ţin cu săracii doar de circumstanţă, câtă vreme nu dau din punga lor. Pe care-i deranjează orice cheltuială pentru Hristos. Domnul primeşte în smerenie darul ungerii acesteia. Ştie deja. Femeile acestea sunt naşele lui de înmormântare. Cea din casa lui Simon Leprosul (Ioan 26.6) toarnă mirul din vasul de alabastru pe capul lui Hristos Domnul. Pare o ungere de Împărat din mâna unei roabe.

Oricare altul s-ar fi supărat. Cum, eu care am făcut minuni, am vindecat, am scos demoni, să fiu uns de o femeie cu ungere de Împărat? Unde sunt alămurile, covoarele roşii, gărzile de onoare?

Domnul nu este aşa. Smerit primeşte ungerea aceasta ca un sărut pe frunte. O mână omenească mângâie creştetul lui Dumnezeu.

Vă daţi seama cât de jos şi-a plecat Dumnezeu fruntea de a putut să-i fie atinsă de mână omenească? Nu fiţi indiferenţi la darul acesta. Luaţi seama şi nu fiţi farisei cârtitori ori iude contabilizante. Când Dumnezeu e prezent totul se transformă în dar!

Pr. Constantin Necula

Sursa: www.gandul.info