Minunea de pe masa de marmură – femeia care a murit și a înviat

La Țeghea, într-o seară de iarnă

Această fascinantă poveste aveam s-o ascult în anul 2001, în seara Lăsatei Secului, într-o îndepărtată mânăstire de maici din părțile Săt­marului: Mânăstirea Țeghea. Din pricina ninsorilor ne­miloase din ultimele zile, doar câțiva mireni se încumetaseră în­tr-acolo. Mă aflam sin­­gur, cu maica stareță Ema­­nue­la, într-o bi­seri­cu­ță ma­­­ra­mureșeană, încon­jurată de câmp, câmp alb și ne­măr­­ginit, prin pe­reții de lemn au­zeam vuietul nă­prasnic al vân­tu­rilor înfuriind ză­pada și, ceva mai de­parte, cân­te­cul abia deslușit al călugă­ri­țelor, adunate la ultima vecernie dina­intea Postului Mare.

Maica stareță îmi povestea, prin­tre altele, cum a îm­brăcat ea hai­na călugăriei. “Cu vreo 20 de ani în ur­mă, am auzit că pe țăr­mul mă­rii, la Constanța, ar exis­ta o femeie care a murit și a în­vi­at. Curiozitatea lai­cului m-a îm­pins într-acolo. Într-ade­văr, așa era! Mai mult, în ur­ma «morții», fe­meia aceea se pre­schimbase total: deve­nise unul dintre oa­menii cei mai cre­dincioși pe care i-am cu­nos­cut vreodată. După o noapte întreagă de confe­siu­ne, ea mi-a spus: «Mâi­ne vom merge amân­­­­două la Techir­ghiol, la pă­rin­tele Arsenie Papacioc, și el îți va spune un cuvânt care-ți va schimba des­tinul.» Și, într-ade­văr, a doua zi, doar văzân­du-mă, pă­rintele Ar­senie mi-a zis: «Femeie, tu ai fi bună de mo­nahie». De atunci, n-a mai fost altă cale pen­tru mine decât mâ­năstirea.”

Nu mi-a venit să-mi cred ure­chilor: “O FEMEIE CA­RE A MURIT ȘI A ÎNVIAT?”. “Da, e adevărat. Tră­iește și azi, numele ei este Olga.” Maica stareță n-a vrut însă să-mi spună mai mult. Fă­cuse un legământ cu femeia aceea, să nu mai vor­bească nimănui despre moartea clinică și despre trau­matizantele ei experiențe din acel răstimp. Toate aces­tea aveau să-mi fie povestite, în schimb, de un săt­mă­rean credincios, apropiat al Mânăstirii Țeghea, pe nu­mele lui Du­mitru Zimbru. Domnul Zimbru o cu­noaște de mult pe Olga, îi este prieten, o vizitează în fiecare vară și mărtu­ri­sește, de asemenea, că prima întâlnire cu această femeie i-a schimbat viața, lui și familiei sale. Multă vreme am stat în cumpănă, dacă ar trebui sau nu să fie publicate aceste lucruri tulbu­ră­toare, mă­car pen­tru motivul că citi­torului i-ar putea părea in­credibile. Au­zisem, desigur, despre nenu­mă­ra­tele situații de moar­te clinică, despre în­treruperile tempo­rare ale func­țiilor vieții – toate explicabile medical – dar ni­ciodată despre un caz cu atât de adânci rever­be­ra­ții religioase. Am vrut să plec eu însumi la Constan­ța, să o cunosc. Dar, din vorbă în vorbă, mi-am dat sea­ma că femeia aceea e atât de mo­destă și de smerită, încât cu sigu­ran­ță nu și-ar pune imediat viața în palma unui stră­in, mai ales… ziarist. Voi re­pro­duce deci spu­sele domnului Du­mi­tru Zimbru, cuvânt cu cuvânt, așa cum le-am auzit și eu, la Mânăstirea Țe­ghea, în seara zilei de 25 februarie 2001.

O autopsie amânată

“Olga s-a născut în anul 1946, în­tr-un sătuc din zo­na Botoșanilor. Pă­rin­ții, oa­meni cu frica lui Dumne­zeu, i-au insuflat dragostea față de cele sfinte și, într-adevăr, până la vârsta adolescenței, ea a fost foarte credincioa­să. Mai târziu, au furat-o însă ispitele vieții. S-a mări­tat, s-a mutat la Constanța, având o func­­ție bună într-o între­prin­dere, a lăsat cu totul deo­parte obiceiurile creș­tinești ale co­pilăriei. Se îm­brăca precum o oră­șeancă, trăia și gândea ca o orășeancă. Nu avea altă grijă decât a casei și a soțului ei.

În 1973, după trei-patru ani de la nașterea fiului său, sănătatea ei a început să se șubrezească. Simțea o durere mare în coșul pieptului, aproape de inimă, ame­țea, puterile o părăseau. A fost dusă în mare grabă la un spital bucureștean, iar aici medicii nu i-au dat altă șansă în afara unei intervenții chirurgicale pe cord, foarte riscantă și complicată. Operația a durat o noapte întreagă. Spre ziuă, lupta cu moartea a ajuns la final și chirurgii i-au declarat decesul. Tot ceea ce fusese ome­neș­te posibil făcuseră. Cineva din spital a anunțat fa­mi­lia și, chiar a doua zi, cei apropiați au sosit la Bucu­rești, aducând cu ei sicriul și toate cele trebuincioase în­gropăciunii. Jale mare pe bietul soț, care nu s-a putut opri din plâns multă vreme. O în­tâmplare – dar eu cred că n-a fost doar întâmplare, ci o adevărată minune! – a fă­cut ca medicul legist al spi­talului să aibă un accident de mașină, chiar în aceeași zi, la Vălenii de Munte, autopsia fiind astfel amânată.

A doua zi, pe la ceasurile amiezii, medicii au tri­mis o brancardieră să aducă trupul neînsu­flețit al fe­meii, pentru a-i face expertiza medico-le­gală. Obiș­nuită cu atmosfera lugubră a sălii de morgă, bran­cardiera a intrat degajată, fredonând un refren mu­zical. Cadavrul pe care trebuia să-l transporte se afla în fundul încăperii, pe o masă din marmură. Chiar în clipa în care s-a apropiat de locul cu pricina, «moar­ta» a des­chis ochii și i-a spus cu voce blajină: «Dum­neata cânți și pe mine mă lași să îngheț pe les­pedea asta de piatră?». Îngrozită, sărmana brancar­dieră a făcut un atac de cord și a murit pe loc, chiar în morgă. De prisos să mai spun că celelalte surori, trimise să vadă de ce nu se mai întoarce colega lor, au împietrit de frică și ele, văzând că moarta vorbește, în vreme ce bran­cardiera zace jos, pe podea. «Nu vă fac nimic, oa­meni buni! Ajutați-mă!…», gemea «dece­data», tremu­rând din tot corpul (după două zile, cât a zăcut pe lespedea rece, i s-au descoperit șapte găuri în plă­mâni, pricinuite de frigul și umezeala pietrei). În cele din urmă, au dus-o înapoi în salon. Când a revă­zut-o, bol­nava din patul alăturat – o femeie ceva mai în vârs­tă – a strigat: «Doamne Dumnezeule, a înviat moar­­ta!», și-a făcut cruce și s-a aruncat pe fereastră, de la etajul întâi. Spre norocul ei, a căzut în niște tufe în­câl­cite și nu s-a ales decât cu câteva zgârieturi. Dincolo de toate aceste fapte stranii, dar pe deplin verificabile, medicii au declarat că n-au întâlnit nici în cărți un asemenea caz de moarte clinică. Cât despre preotul spitalului, el a căzut în genunchi, strigând: «E minune dumnezeiască!».

Cu sufletul prin iad

“Ce a trăit această femeie în timpul morții ei cli­ni­ce, viziunile pe care le-a avut reprezintă o altă poveste de necrezut. Nu trebuia decât s-o privești în ochi, să-i vezi ochii în care se strânsese atâta sufe­rință și putere, ca să-ți dai seama că ceea ce spune nu poate fi decât adevărat. Puteți să mă credeți sau nu, dar femeia aceasta fusese în iad. Mai întâi i s-au ară­tat, unul după altul, toate păcatele: unde a fost, ce-a făcut, ce haine a-mbrăcat, ce fapte bune și rele a făcut în viață, absolut totul. Apoi – spune ea – s-a despicat pă­mân­tul și sufletul ei s-a prăbușit până-n adâncul tem­ni­țelor iadului, a văzut focul Gheenei, focul ce te arde, dar nu te mistuie, demonii sălbatici, cruzi și ne­mi­los­tivi, toată suferința pe care o poate îndura vreo­dată un muritor și doar închipuirea acestor suferințe, povestite de femeia aceasta, îmi umplea mintea de o spaimă cumplită. Un lucru e sigur: Olga s-a trezit cu totul schim­bată. Asta o poate spune oricine dintre cei care au cunoscut-o înainte. Iar dovada cea mai con­vin­gătoare că în timpul morții clinice i s-a întâmplat ceva cutre­mu­rător este faptul că, timp de două săp­tămâni, până ce și-a revenit, trupul ei a avut un miros insuportabil, de care nu putea scăpa în nici un fel. Medicii spuneau că e miros cadaveric. Un preot a zis: «Doamne, femeia asta miroase a iad!».

Pilda medicului necredincios

La două săptămâni, Olga a cerut ca un preot dintr-o biserică apropiată să-i facă o slujbă de dezle­gare. Tare s-au mirat cu toții: imediat după stropirea cu apă sfințită și citirea molitvelor, carnea femeii a început să miroasă frumos și curat, precum mirul. Unul dintre medici, înfuriat de propriile neputințe, dar și de puterile preoțești, l-a întrebat pe preot, în răspăr: «Da’ ce studii ai dumneata, părinte, să faci asemenea vindecări?». Preo­tul avea doar Facultatea de Teolo­gie. «Păi, eu am două facultăți, a zis doctorul, de ce n-aș putea să fac și eu apă sfințită, ca și dumneata?». Și i-a cerut pă­rintelui, nici mai mult nici mai puțin, decât să-l lase să îmbrace veșmântul preoțesc și să facă împreună, la el în biserică, slujba de sfințire a apei. Oricât l-au rugat femeia și preotul să renunțe – că-i păcat mare, că preoția e o taină și un dar de la Dumnezeu – medi­cul nici n-a vrut să audă de ase­menea «basme po­pești». Așa că au ținut slujbă un popă și un doctor, amân­doi deodată. Mai târziu, me­dicul avea să spună că în timpul sluj­bei, epitrahilul, altmin­teri ușor, îi atâr­­na de gât ca un jug. Vasele cu apă le-au încuiat în do­uă sertare separate ale unui dulap din casa parohială, iar cheia a păstrat-o medicul, chipurile «ca să nu fie dubii». Odios pariu: medicul a început să fie bântuit de dia­voli. Spunea că zile întregi n-a pu­tut dormi nicio clipă: cum în­chidea ochii, îi vedea încon­jurându-l, îi era frică numai să se întindă în pat, ca să nu le vadă iarăși fețele hidoase. Abia într-un târziu și-a amintit de sfaturile femeii din spital. I-a telefonat la Cons­tan­ța – între timp ea fusese externată – și a în­tre­bat-o disperat cum să facă să scape de groaz­ni­cele chinuri. Ea l-a îndemnat să meargă la același preot, să verifice apele, iar preotul îl va dezlega. Me­dicul s-a dus. Iar când a deschis dulapul, a izbucnit în plâns: apa sa era coclită și puturoasă, iar vasul preo­tului era plin cu agheasmă! Omul «de știință» a în­genuncheat în fața preotului, cerându-i cu lacrimi în ochi iertare. Părin­tele i-a pus patrafirul pe cap, a citit niscaiva slujbe de dez­le­gare și l-a scăpat pe veci de ispitirile satanice.

Călugăria albă

“Cum spuneam, viața femeii s-a schimbat pe de-a-ntregul. A lăsat în urmă toate cele lumești. A început să postească, să se roage, să se în­grijească de azile de bătrâni și de cămine de copii, să facă pomeni și parastase pentru morți, într-un cuvânt, să-și pună în­treaga viață în slujba semenilor. Și azi spune că, dacă n-ar fi suferit moartea clinică, niciodată nu s-ar fi apro­piat de Dum­nezeu. Aproape fie­care zi din viața ei e plină de semne supralumești și miracole atât de pu­ternice, încât ar pu­tea fi asemuite – fie și prin spec­ta­­culozitatea lor – cu cele pe care le citim, de obicei, în «Viețile Sfinților». Eu o vizitez în fiecare vară și pot spune că trăiește ca o sfântă. E o femeie atât de firavă, încât crezi că orice boare de vânt ar putea-o răni. Camera ei seamănă mai degrabă cu o chilie că­lugă­rească. N-are televi­zor, tră­iește sărăcăcios, mă­nâncă doar o dată pe zi și fără să se sature, iar din pu­ținul pe care-l are face doar milos­tenii. Din pă­ca­te, soțul ei aștepta să se în­toarcă de la spital aceeași Olga pe care o știa el din tinerețe. N-a acceptat ni­cio­dată această «călugărie albă» a nevestei sale. El nu poate pri­cepe în ruptul ca­pului cum e posibil ca un om să renunțe la toți banii săi, la ultimul fir de făină din casă, la absolut totul, doar ca să dea de pomană săracilor. Într-o lună de iarnă, fe­meia a vrut să coacă un colac pentru un pa­ras­tas. Cu toate că soțul ei i-a interzis să-l fa­că, to­tuși ea l-a făcut. Înfuriat la cul­me, băr­batul i-a arun­­cat colacul crud în bal­con și a alun­gat-o din bucă­tă­rie. Dimi­nea­ța, el s-a uitat așa, într-o doa­ră, pe geam: afa­ră era un ger cum­plit – ter­mometrul ară­­ta multe gra­de sub zero -, dar colacul ace­la dospise! În po­fida aces­tor sem­ne, băr­batul devenea și mai cuprins de mânie și îndoială. Se certau des, ba a ajuns chiar să o blesteme. Odată i-a strigat: «Fe­meie, da­că iei din făina asta pen­tru pomenile tale, să te umpli toa­tă de bube!». Până la miezul nopții, femeia a terminat po­menile, iar după exact două ore, biet soțul ei s-a trezit cu tot corpul acoperit de răni. Au plecat în grabă la spital, dar nici după două-trei săptămâni medicii nu i-au putut pune vreun diagnostic. Boala își bătea joc de toată priceperea lor: spuneau că e o eczemă ne­cu­nos­cută, când dispărea într-o parte, apărea în altă par­te, și în cele din urmă, neputincioși, au mărtu­risit că n-au de ce să-l țină în spital. Din milă, femeia l-a dus la Mânăstirea «Sfânta Maria» din Techirghiol. Mer­gea acolo de ani de zile, însă pentru prima dată îm­pre­ună cu soțul ei. Doar pri­vindu-l, marele duhov­nic Arsenie Papacioc l-a pus să-și ceară iertare soției. Apoi, i-a pus mâna pe creștet și a rostit o rugăciune de dezlegare. Și la zece minute după ce a ieșit pe poar­­ta mânăstirii, toate rănile au început să se vin­dece ca prin farmec.”

Lănțișorul de aur

Am lăsat pentru sfârșit o istorie care pentru mine are forța unei adevărate pilde biblice. Ți-e greu să crezi că s-au putut întâmpla asemenea lucruri miracu­loase, dar vă garantez că așa a fost. Acum câțiva ani, o prie­tenă de-a doamnei Olga – femeie văduvă, foarte să­racă și cu mulți copii – se angajase servitoare la un me­dic din Constanța. Era ultima ei șansă de a nu ră­mâne pe drumuri. Într-o primăvară, medicul, în timp ce se spăla în grădină la cișmea, și-a pierdut lănți­șorul de aur cu cruciuliță, primit de la maică-sa. Me­di­cul a dat vina pe servitoare. A batjocorit-o, a tras-o de păr, a silit-o să recunoască și, în cele din urmă, a dat-o afară din casă, convins fiind că numai ea putea să îi fure lănțișorul. Biata femeie s-a dus la doamna Olga, spunându-i cu lacrimi în ochi că fusese arun­cată în stradă și că se teme pentru viața copiilor ei, să nu moară de foame. Abia a putut găsi o cămăruță în­tr-o casă dărăpănată din suburbiile orașului. La o săp­tămână de la așa-zisul furt, Olga s-a dus cu șap­te pomelnice la mânăstirile din Munții Neamțului. Și chiar când au început sluj­bele, în curtea fostei servi­toa­re a murit un pescăruș. Și, să vedeți: când a spin­te­cat gușa pescărușului (de foame, se gândise să-l dea de mâncare copiilor), ea a văzut înăuntru vârful unei cruciu­lițe de aur! Nu l-a tăiat mai mult. A plecat cu pes­cărușul în palmă la docto­rul care o umilise și, când acesta a scos din gușa păsării lănțișorul pierdut, și-a cerut iertare și a rugat-o să vină înapoi. Ce în­vă­­­ță­turi se pot tra­ge din toate astea nu mă pricep. În ce mă privește, eu am în­vă­țat din viața Ol­găi că ho­ta­­rele dintre viață și moarte sunt atât de nestatornice, în­cât nimeni n-ar tre­bui să spună că viața noastră se sfâr­șește aici, pe pământ. Și am mai învățat că nicio­dată nu trebuie să te dai bătut: câ­teodată, tocmai acolo, la hota­rele vieții și ale morții, Îl poți găsi pe Dum­nezeu.”

“Învățați să muriți și să înviați în fiecare zi”

Și ce dovadă mai con­­vingătoare a tuturor acestor miracole ar putea exista, decât mărturia ma­relui du­hovnic Arse­nie Papa­cioc? El îi cu­noaș­te întreaga via­ță, îi este duhovnic și po­vă­țuitor de zeci de ani. Ol­ga nu face absolut ni­mic fără să-i ceară sfatul. El a po­vățuit-o să nu intre în mânăstire, deoarece, tră­ind în lume, i-ar putea ajuta mai mult pe cei din jur decât o călugăriță.

– Sfinția voastră, v-aș ruga să-mi spuneți câte­va cuvinte despre cre­din­cioasa Olga, al cărei părinte du­hov­nic sunteți.

– De 25 de ani sunt la Mânăstirea Techirghiol și tot de 25 de ani o cunosc pe sora Olga. Participă la sluj­be cel puțin o dată pe săptămână, sunt perioade când vine în fiecare zi. Ce să spun, este o femeie foarte credincioasă, foar­te trăitoare și bine orientată duhovnicește, însă pe poziția de a împlini tradițional viața creștină: e su­pusă tuturor regulilor Bisericii, cunoaște foarte multe din rânduiala văzută a preotului la liturghie, vădește o evlavie cum rar poți întâlni. Trăiește foar­te simplu, nu glumește și nu vorbește cu nimeni de­spre sine. Dacă ați lua legă­tura cu ea, nu v-ar spune nimic, fi­indcă e foarte sme­rită.

– Părinte Arsenie, ce părere aveți despre feno­menul morții clinice? Îl pot ajuta pe un om trăirile deo­sebite din timpul unei morți clinice, pentru a-și re­do­bândi credința în Dumnezeu?

– Biserica n-are o poziție specială față de feno­me­nul morții clinice. Noi nu ne amestecăm, n-avem cum. Nici cel mai priceput om de știință n-a putut vreo­dată lămuri acest subiect, altminteri destul de “neștiințific”. Totuși, Biserica știe precis, fără dubii, ce e de făcut, pentru ca să ne salvăm dincolo de moar­te. Trebuie să ne pregătim de o înviere. Și asta de­pinde de trăirea autentică, după măsura fiecă­ruia, a momentelor pe care le trăim. Învățați, așa­dar, să muriți și să înviați în fiecare zi. Gândiți-vă că veți muri chiar azi. Eu am fost la căpătâiul multor mu­ri­bunzi și vă pot spune că toți, dar absolut toți, voiau să mai trăiască măcar o singură zi. Încă o zi.

sursa www.formula-as.ro