Minunea Sfântului Spiridon de la Sinodul I Ecumenic

Puțină carte a învățat Sfântul Spiridon, după cum știm. Acest lucru totuși nu l-a împiedicat să vină și să ia parte la Sinodul I Ecumenic pe care l-a convocat Împăratul Constantin cel Mare în anul 325 d.Hr., ca să se astupe gura lui Arie și să-l caterisească. Acest înfricoșător eretic, după cum știm, învăța că Hristos nu este Dumnezeu, ci creatură și făptură a lui Dumnezeu. Această învățătură eretică a lui a provocat un adevărat cutremur și a tulburat întreaga Biserică creștină.

În acest sinod, pe de o parte, s-a prezentat Arie cu iscusiții lui retori și cu episcopii care-i erau adepți. Și aceștia erau Eusebie al Nicomidiei, Theagene al Niceei și Macarie al Calcedonului. Împreună cu aceștia, cu încuviințarea împăratului, au venit și au șezut în sinod și destui filosofi de același cuget cu Arie, ca apărători ai lui. Printre aceștia se distingea și un filosof păgân, Evloghie, care era considerat nebiruit în meșteșugul dialecticii, în sucirea cuvintelor și în sofismele lui.

În tabăra ortodocșilor erau adunați 317 cuvioși arhierei și clerici. Printre aceștia se distingeau Sfinții Nicolae al Mirelor și Alexandru, care era încă preot, Episcopul Eusthatie al Antiohiei, Pafnutie din Tebaida, Atanasie cel Mare, pe atunci diacon al Bisericii alexandrine, Episcopul Spiridon al Trimitundei și mulți alții. Cel din urmă, bineînțeles, nu se distingea prin cultura și educația lui. Se distingea totuși prin simplitatea și smerenia lui. Era un vas nedeșertat din comorile cerești. Era un sălaș al Duhului Sfânt. Din clipa în care a intrat în sala sinodului, inima îi bătea tare și se ruga cu credință adâncă și cu rugăciune a minții să lumineze Dumnezeu, astfel încât la sfârșit să strălucească adevărul.

„Părinte, proslăvește-L pe Fiul”, zicea și repeta neîncetat cu lacrimi în ochi. Dragostea lui față de slăvitul nostru Mântuitor Hristos îi ardea tot trupul și îl umplea de nebiruită putere.

În discuția pe care a aprins-o înfricoșatul Arie prin cultura lui filosofică, cu șiretenia și cu limbuția lui, dar și cu adepții săi retori care îl întăreau, arunca adevărate fulgere împotriva adevărului și a Bisericii lui Hristos. Orele treceau fără un rezultat pozitiv. La un moment dat mai ales, unul dintre cumpliții retori ai lui Arie, păgânul Evloghie, a adus asemenea argumente și cu atâta măiestrie meșteșugite, încât se putea crede că dreptatea se afla de partea lor. Apărătorii adevărului creștin și însuși Atanasie cel Mare au tăcut. O tăcere de moarte s-a întins timp de câteva secunde în marea sală a sinodului. În acea clipă, Sfântul nostru s-a ridicat de la locul său și a cerut să vorbească. Încet, a înaintat la tribună.

Adepții ereticului au început a râde de cum l-au văzut. Ceilalți Părinți s-au întristat. Știau, fără îndoială, că Sfântul era curat și virtuos. Totuși era un om simplu și cu puțină carte și fără ceea ce obișnuim să numim, în chip lumesc, înțelepciune și cunoștință. Cum ar putea, așadar, smeritul păstor să o scoată la capăt cu un retor înțelept și abil. De aceea erau supărați și unii chiar se străduiau să-l împiedice să vorbească. Se temeau ca nu cumva retorul cel dur și crud să caute să râdă de el. Sfântul Spiridon totuși insista. Și împăratul i-a dat cuvântul. Iarăși o tăcere mormântală s-a întins peste sală. Prietenii lui Arie își ascundeau cu dificultate disprețul, în timp ce Părinții îl priveau pe bătrân cu sentimente de respect, dar și cu nedumerire. Într-o clipă, marele Spiridon, rupând tăcerea, se întoarce către filosof și cu un glas ferm începe să-i spună:

– Ascultă, înțeleptule, Unul este Dumnezeu. Acesta prin Cuvântul Său și prin Duhul Său a creat toată lumea. Și pe cele pe care le vedem, și pe cele pe care nu le vedem. Acesta a plăsmuit și minunata și extraordinara făptură care este omul. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu este Fiul lui Dumnezeu adevărat și deoființă cu Tatăl. Pentru propria noastră mântuire, credem că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut și om și S-a născut dintr-o Fecioară, Fecioara Maria. A crescut ca om acolo, în Nazaret, a propovăduit trei ani și apoi a fost răstignit și îngropat ca om. Apoi a înviat ca Dumnezeu după trei zile și ne-a înviat și pe noi împreună cu El, și ne dăruiește viață veșnică și nestricăcioasă. Cuvântul lui Dumnezeu, după Învierea Lui, a rămas pe pământ patruzeci de zile și apoi S-a înălțat la cer, de unde a și trimis pe pământ, după zece zile, Preasfântul Duh, Care de atunci rămâne în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu, credem încă, va veni iarăși într-o zi să judece întreaga lume. Iar noi vom învia și ne vom înfățișa înaintea Lui ca să dăm socoteală Lui pentru toate faptele, cuvintele și gândurile noastre.

– Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, este de o ființă cu Tatăl, de un tron, de o cinste, de o slavă cu El. Unul este Dumnezeu. Trei Persoane totuși, trei Ipostasuri, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aceste trei Persoane, un singur Dumnezeu, o singură fire, sunt pentru mintea omului ceva negrăit și necuprins. Așa cum este cu neputință să pună cineva toată apa mării într-un pahar, tot așa este cu neputință minții omenești limitate să cuprindă și să înțeleagă nesfârșirea dumnezeirii. Ca să dau totuși o explicație cuvintelor mele, să mă ierte Cel Preabun că voi folosi acest exemplu palpabil.

Atunci Sfântul a băgat mâna stângă în buzunar și a scos o cărămidă și, arătând-o tuturor, a făcut cu dreapta lui semnul crucii și a zis: „În numele Tatălui”.

Și s-a crăpat cărămida. Părinții care urmăreau scena s-au cutremurat de-a dreptul. Fiindcă odată cu cuvintele Sfântului, focul cu care fusese arsă cărămida s-a înălțat deasupra.

– Și al Fiului.

Și apa cu care fusese înmuiată cărămida a curs jos.

– Și al Duhului Sfânt.

Iar lutul a rămas în mâna lui.

– Fraților ai mei și Părinților, a continuat făcătorul de minuni, așa cum cărămida alcătuiește un singur lucru, o singură fire, dar este întreită – foc, apă și pământ –, la fel și Sfântul Dumnezeu. Chiar dacă nu trebuie să asemănăm firea cea nezidită și mai presus de fire cu o creatură zidită și stricăcioasă, cu toate acestea, pentru a face înțelese cele neînțelese – să ne ierte nesfârșita Lui milă – spunem și întărim: „Dumnezeu este Unul după fire. Dar după Persoane sau Ipostasuri este treimic: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”.

Cuvintele Sfântului i-au uimit pe toți cei de față. Sala a răsunat de slavoslovii către Dumnezeu și de laudele Părinților. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Cel ce faci minuni” (Psalmi 76, 14, 15). Arie și adepții lui s-au rușinat cu adevărat. Filosoful, smerindu-se, recunoaște și mărturisește deschis înfrângerea lui:

– Cuvintele tale m-au convins, sfinte bătrâne, și minunea mi-a dat certitudinea că ai dreptate. Cred acum. Cred cu toată puterea sufletului meu că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, de o ființă cu Tatăl.

Lacrimi de bucurie curgeau din ochii tuturor și mai întâi din ochii filosofului păgân, care s-a grăbit să primească botezul și să devină creștin.

Adevărul a triumfat încă odată. Și s-a adăugat: „Nu în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii” (I Corinteni 2, 4). Adică nu prin cuvintele ademenitoare ale înțelepciunii omenești, ci prin dovada dumnezeieștii puteri care, prin minunea care a avut loc, a adeverit învățătura. Iată cum era Sfântul nostru. Arzător, râvnitor în credință, luminat de Dumnezeu.

(Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, Făcătorul de minuni. Viața * Minunile * Canon de rugăciune, Editura Doxologia, pp. 99-105)