Mitropolitul Ierotei Vlahos despre adunarea din Creta

IPS Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos

 Problemele esențiale cu privire la Sfântul și Marele Sinod

(Intervenție în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 25 mai 2016)

Sfântul și Marele Sinod care urmează să aibă loc în luna iunie 2016 în Creta era o așteptare a multora cu o anumită viziune despre el, care l-au pregătit, care s-au ostenit și acum au ajuns la convocarea lui.

Întrebarea care se pune este dacă Sfântul și Marele Sinod este chiar acela pe care îl așteptau cei ce au avut viziuni despre el. Se scriu și se spun multe despre această temă, unii își exprimă bucuria lor, fiindcă în sfârșit a venit clipa dorită, alții exprimă îngrijorarea, o îndoială intensă iar alții simt o deplină dezamăgire. În această mică luare de poziție mă voi limita numai la câteva observații.

1. Sinod al Întâistătătorilor Bisericilor

Sinodul care urmează să se adune a fost caracterizat drept Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, dar în realitate va fi Sinodul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. Acest punct de vedere îl susțin pentru faptul că toate deciziile de criză au fost luate numai de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe.

Pe data de 6-9 martie 2014 în Constantinopol, tot ei au luat hotărârea să convoace Sfântul și Marele Sinod în iunie 2016 și au stabilit tematica lui.

Pe 27-28 ianuarie 2016, Întâistătătorii la Chambesy în Geneva, au votat Regulamentul de organizare (în afară de Patriarhia Antiohiei) și textele pregătite de Comisii, afară de o temă pe care nu au semnat-o două Patriarhii, a Antiohiei și a Georgiei.

Mai înainte de începerea Sfântului și Marelui Sinod, Întâistătătorii vor semna mesajul Sfântului Sinod care va fi întocmit de grup format din câte un reprezentant din toate Bisericile Ortodoxe.

Programul lucrărilor sfântului și Marelui Sinod va fi întocmit de Întâistătători.

2. Abaterile de la Marile Sinoade

Sinodul acesta a fost plănuit și pregătit ca un Sinod ecumenic și desigur primul gând asupra lui a apărut în 1923, la cea de-a 1600 aniversare a Primului Sinod Ecumenic. S-au pus în discuție aproximativ 100 de posibile teme, care priveau întregul interval de timp al celui de-al doilea mileniu, ce cuprinde ruperea părții de Apus a Imperiului roman (sec. VIII-XI), schisma din creștinismul apusean (sec. XV), dezvoltarea diverselor curente ideologice, precum iluminismul, romantismul, idealismul german, existențialismul, dar și secularizarea creștinismului însuși.

În final, această viziune a „Părinților” acestei idei a sfârșit prin a fi nu un Sinod Ecumenic, ci un Sfânt și Mare Sinod  care încă nu-și poate afla identitatea, numai cu șase teme irelevante, inoportune, fără stabilirea vreunei ținte speciale și cu câteva dintre ele total desprinse de Tradiția Părinților.

Am auzit și am citit, și este susținut de mulți, că trebuia convocat Sfântul și Marele Sinod de aproximativ 1200 de ani și aceasta se întâmplă abia acum, pentru prima dată, după o atât de mare perioadă de timp. Aceasta creează o puternică problemă tuturor celor care se ocupă cu teologia și Tradiția Bisericii. Prin aceasta se prezintă situația ca și cum ar fi un gol bisericesc după Sinodul al VII-lea Ecumenic, care trebuie să fie acoperit, deși s-au mai adunat mari și importante Sinoade precum cel din vremea Sfântului Fotie cel Mare (879-880), sau a Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351), după cum de asemenea, sinoade importante au avut loc între secolele XV – XVIII cu hotărâri determinante. Se dă impresia astfel că toate aceste sinoade importante sunt ocolite și marginalizate.

Iar lucrul acesta eu îl consider un afront din partea noastră adus sfinților noștri, Fotie cel Mare, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, sfinților Calist și Filotei Kokkinos, Patriarhi ai Constantinopolului, Sfântului Marcu Evghenicul și Patriarhilor ortodocși ai Răsăritului din secolele XV – XVIII.

Firește, acești sfinți nu sunt vătămați cu nimic de vreme ce învățăturile lor au dobândit o autoritate ecumenică, hotărârile celui de-al IX-lea Sinod Ecumenic (1351) au fost cuprinse în Synodikonul Ortodoxiei, care se citește în prima duminică din Postul Mare, dar este afrontul și căderea noastră din Tradiția ortodoxă.

Se pare că prin acest Sinod se urmărește inițierea unei noi epoci bisericești, a apostazierii de la teologia și mărturisirea Sinoadelor ecumenice și panortodoxe, de la cele dinainte de Sinodul al VII-lea și cele de după acesta. Astfel ne vom trezi cu un gol de memorie, un alzheimer duhovnicesc în Biserica Ortodoxă. Nu se explică altfel unele puncte ale textelor care au fost pregătite, precum și analizele explicative ale susținătorilor lor.

Se pare că este o imitație/copie de proastă calitate a Conciliului Vatican II. Sfântul și Marele Sinod ca idee, a început odată cu încercarea de convocare a Conciliului Vatican II. Și așa cum Vatican II a dezvoltat o nouă ecleziologie, care a trecut de la ideea exclusivității la teologia includerii, sau la teologia baptismală, într-un mod analog unele puncte din textele care s-au pregătit pentru Sfântul și Marele Sinod amintesc de o nouă eclesiologie și în Biserica Ortodoxă, în măsura în care se recunosc Taine și în afara Bisericii Ortodoxe.

3. Lipsa pregătirii mai dinainte a Sinodului

Dacă revenim la problemă, constatăm că Biserica noastră [e o referire la Biserica Greciei, n.ed.] nu s-a pregătit corespunzător pentru acest Sinod. Și este o Biserică cu un potețial teologic înalt, cu un monahism viu și viață bisericească bine organizată. Prin toate acestea Biserica noastră educă, prin școlile teologice, teologi și clerici ale altor biserici locale, are iradiere internațională prin textele teologice și pastorale și multe altele. Totuși pentru prelucrarea textelor care urmează a fi semnate la Sfântul și Marele Sinod nu a existat o suficientă pregătire și hotărâri sinodale.

În martie 2014 la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, în Constantinopol, s-a hotărât convocarea Sfântului și Marelui Sinod în luna iunie 2016, precum de asemenea s-a hotărât de către Comisie să se aducă la zi textele deja pregătite. De atunci și până astăzi trebuiau să fie discutate în ședințele ierarhiei, să se dea sarcini reprezentanților noștri care să ducă spre stabilirea unor texte definitive, să se organizeze dezbateri pe marginea lor în școlile teologice, la sinaxele clericilor și laicilor, astfel încât să se expună propunerile Bisericii noastre ca mai apoi să se ajungă la textele finale.

Însă, dimpotrivă, noi ierarhii am petrecut în necunoștință și am primit texte socotite definitive, de vreme ce au fost semnate de Întâistătătorii Bisericilor Autocefale Ortodoxe, în ianuarie la Chambesy, în Geneva, și au fost trimise la Sfântul și Marele Sinod. Ajungem acum să discutăm despre textele acestea, când mai există foarte puține șanse ca ele să fie îndreptate.

Am în mână expunerile reprezentanților Bisericii noastre din Comisia Specială ortodoxă pentru reevaluarea textelor, care au fost depuse la Sfântul Sinod Permanent în perioada 2014-2015, precum am de asemenea și fragmente din Practicalele Ședințelor Sinodului Permanent. Reprezentanții noștri ne-au asigurat prin expunerile lor că textele nu au probleme. De asemenea Sfântul Sinod Permanent a împărțit expunerile și textele Arhiereilor pentru informarea lor fără să pară din Practicale că au avut loc discuții sau că s-au dat linii directoare pentru eventuale modificări sau adăugiri afară numai de o singură dată când s-a luat hotărârea pentru unele corecturi de exprimare.

La Ședința Sinodului din 2009 pentru evaluarea dialogului cu romano-catolicii s-a hotărât : 1. „S-a constatat nevoia unei mai bune informări a ierarhiei în aceste chestiuni importante. S-a arătat că pe viitor ierarhia va lua cunoștință de toate fazele dialogurilor, altminteri nici un text nu leagă Biserica. De altminteri, aceasta o recomandă Statutul Sinodal al Bisericii. […] 4. Textul de la Ravenna și textul care urmează să se discute în Cipru sunt sub limita referirii și aprobării lor de către Bisericile locale autocefale […]. Aceasta înseamnă în mod practic că nu vor fi evenimente încheiate, fără hotărârea sinodală a Ierarhiei. Ierarhii sunt păzitorii Tradiției ortodoxe, așa cum au mărturisit la hirotonia lor întru episcopi” (Comunicatul Sfântului Sinod, 16. 10. 2009).

Dacă acest lucru s-a spus pentru textul de la Ravenna, cu atât mai mult ar trebui să se spună și în cazul acesta, de vreme ce urmează să fie semnate texte obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă.

Trebuia așadar, și anul trecut să fie convocată Ierarhia Bisericii noastre ca textele să fie parcurse de către toți arhiereii, să fie explicații concrete și să se ia hotărâri. Acest lucru a fost semnalat și de alte Biserici Ortodoxe din câte știu. Prin urmare, ceea ce se întâmplă astăzi trebuia să se întâmple mai înainte de semnarea textelor de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe la Chambesy din Geneva, în luna ianuarie a anului 2016.

Dar trebuia să auzim și punctele de vedere ale Școlilor teologice și ale academiilor bisericești precum și ale preoților, monahilor și laicilor. Seriozitatea fiecărui Sinod are legătură cu seriozitatea cu care întâmpinăm temele propuse. Din nefericire, noi episcopii ne mulțumim numai cu o slujire pastorală cu raportare socială și am lăsat temele majore ale credinței unora care fac pe specialiștii.

Cel puțin în acest ultim ceas, al doisprezecelea, să arătăm și noi un înalt simț de răspundere în ceea ce privește cugetul bisericesc și terminologia teologică, să lepădăm sentimentalismele și alte diferite interese bisericești. Nu are importanță cine va reprezenta Biserica noastră în acest Sinod, ci ce va susține Biserica noastră în pozițiile care se vor prezenta. Astfel, convocarea de astăzi a ierarhiei este foarte importantă pentru că trebuie să acceptăm hotărârea Sfântului Sinod Permanent și în realitate să hotărâm dacă vom urma pozițiile care decurg din Tradiția noastră sau dacă ne vom lăsa inspirați de concepțiile contemporane care se distanțează de limba și duhul tuturor Sinoadelor ecumenice panortodoxe. Aceasta este problema.

Va trebui să conștientizăm că nu este vorba doar de textele celor șase teme, ci o importanță majoră are mesajul care se va fi întocmit și va fi citit la începutul Ședinței Sfântului și Marelui Sinod. S-a spus că chiar dacă la Sfântul și Marele Sinod nu vor fi discutate și nu vor fi hotărâte diferite teme, fundamental este mesajul care se va transmite întregii lumi.

Astfel am ales un Mitropolit care ne va reprezenta în alcătuirea mesajului. Va trebui astăzi să cunoaștem conținutul lui sau punctele lui de bază și centrale pe care le va cuprinde și să hotărâm în raport cu aceasta. Din câte știu deja se pregătește acest text, va fi definitivat de Comisia Specială care se va întruni în ședință în Creta cu o săptămână mai înainte de convocarea Sfântului și Marelui Sinod, va fi semnat de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale și va fi mesajul fundamental al acestui Sinod.

Întrebarea care se pune este: ierarhia Bisericii Greciei va ignora textul acesta, nu va lua cunoștință de conținutul lui de vreme ce este atât de important? Eu, cel puțin, și sper că și alți frați, nu încurajez pe nimeni să semneze un astfel de text, dacă nu îl citesc mai întâi. Propun să se adauge la acest mesaj paragraful: Sfântul și Marele Sinod este continuarea celor opt sinoade din primele veacuri și ale marilor sinoade din vremea lui Fotie cel Mare, Grigorie Palama și a Sinoadelor ulterioare ale Patriarhilor Răsăritului.

Acestea sunt temele potrivite și importante și nu cine va fi prezent la acest Sinod și cine va refuza să participe la el chipurile pentru motive de conștiință.

4. Duplicitatea limbajului ecleziastic.

Citind cineva câteva din aceste texte observă că sunt inspirate dintr-un duh de diglosie (limbaj dublu). Cuvântul diglosie s-ar putea să mire dar el exprimă o realitate atunci când cunoaștem duhul care există în jurul temelor respective.

Într-un alt text al meu am notat diferitele teme care există în unele texte, precum au făcut-o și alții, episcopi, clerici, monahi, teologi, laici și din acest motiv nu poate cineva să se tulbure.

Semnalarea aceasta este necesară dacă ne gândim că este vorba de texte sinodale panortodoxe care trebuie să fie lucrate cu atenție. Se poate ca în comunicarea noastră zilnică sau uneori în textele noastre să fi trecut unele cuvinte care provoacă probleme, precum de pildă putem să scriem sau să spunem „Biserica” romano-catolică sau „Biserica”[1] protestantă etc., dar când se alcătuiesc texte de mărturisire care vor rămâne ca hotărâri ale Sfântului și Marelui Sinod, atunci trebuie să fim atenți.

Sfântul Grigorie Palama în timpul luptelor teologice și isihaste a consacrat un principiu fundamental: „altceva este a ne contrazice pentru dreapta credință și altceva este mărturisirea credinței”. Aceasta înseamnă că în contrazicere poate cineva să folosească orice fel de argumente, dar când scrie texte de mărturisire a credinței atunci cuvântul trebuie să fie concis și exact din punct de vedere dogmatic, așa cum au făcut Sfinții Părinți care au dogmatisit printr-un cuvânt scurt și cu multă înțelepciune. Astfel, textele care ni se pun dinainte și care urmează a fi semnate și de Biserica noastră trebuie să fie dogmatic curate și să nu fie caracterizate de neclaritate și confuzie, altminteri nu vor fi texte ortodoxe.

Citind cineva cu atenție cuvintele care se folosesc, înțelege că se urmărește să se ascundă unele teme, cum din păcate se întâmplă de multe ori cu legile care se votează în Parlament. Există o neclaritate și o practică concretă în multe teme ecleziastice care se ascund în dosul cuvintelor textelor care vorbesc despre alte „Biserici”.

Mă voi referi la trei exemple din această practică de până acum.

            Primul exemplu este tema lucrărilor din 1965 care au avut loc în Constantinopol și Vatican, ceea ce a dus la concluzia că a avut loc ridicarea anatemelor. Să amintesc că Patriarhul Constantinopolului Serghie al II-lea, nepot al lui Fotie cel Mare, prin hotărâre sinodală a șters numele Papei Romei Serghie al IV-lea din dipticele Bisericii încă din 1009 fiindcă în epistola de întronizare a inclus Simbolul Credinței cu Filioque și de atunci numele nici unui Papă nu a mai fost pus în diptice, prin urmare aceasta a fost deja neîmpărtășire (necomuniune de credință).

Mai târziu, în 1054,  Cardinalul Humbert a anathemizat pe Patriarhul Mihail Cerularie și alți doi și acela la rândul său l-a anathemizat. Aceasta înseamnă că neîmpărtășirea/lipsa comnuniunii exista și mai înainte de anateme și firește ridicarea anatemelor nu desființează practica neîmpărtășirii/necomuniunii de credință.

Întrebarea care se pune este: În 1965 a avut loc ridicarea anatemelor sau ridicarea neîmpărtășirii/necomuniunii? Este o întrebare potrivită, fiindcă în enciclica Patriarhiei ecumenice din 7 decembrie 1965 se scrie că a avut loc ridicarea anatemelor și prin urmare există încă necomuniune, în timp ce în declarația care s-a semnat în franceză între Patriarhul Ecumenic și Papa și pe care a citit-o Papa în ultima zi (7 decembrie) și la lucrările Conciliului Vatican II, se scrie că a avut loc ridicarea necomuniunii/neîmpărtășirii. Am la îndemână textul acesta în franceză și în engleză.

Al doilea exemplu este continuarea celui precedent, căci din păcate în practica ecleziastică nu numai că sunt recunoscuți heterodocșii ca Biserici, ci că este comuniune ecleziastică și euharistică! Prin urmare se constată o diglosie/duplicitate de termeni ecleziastici, neclaritate și confuzie. Mă refer la un text al Unei Biserici care este caracterizat drept Mărturisire de credință care a fost aprobat oficial și în care predomină într-un mare grad duplicitatea limbajului și confuzia. În timp ce este vorba despre Biserica Una, în același timp sunt caracterizate ca Biserici și celelalte confesiuni care ar constitui Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică. De asemenea, se vorbește încă despre dumnezeiasca Împărtășire din același Sfânt Potir de către toți creștinii „din necesitatea ospitalității creștine prin Sfintele Taine”, precum și de faptul că „toți creștinii prin același botez am devenit mădulare ale trupului lui Hristos care este Biserica”.

Al treilea exemplu: Recent am citit cartea profesorului Antonie Papadopulos cu titlul Dialogul Teologic al Ortodocșilor și Romano-catolicilor (istorie-texte-probleme) și am constatat încă odată că în dialogul acesta și în declarațiile acestea și textele comune dintre Patriarhul ecumenic și Papa, precum și al reprezentanților lor predomină un limbaj și un duh „de frățietate care rezultă din botezul unic și din participarea la sfintele Taine”și că „Bisericile noastre se recunosc una pe alta ca Biserici surori, responsabile împreună în păzirea credinței Bisericii Una a lui Hristos în planul dumnezeiesc, dar cu totul distincte, în vederea unității”.

Acest fenomen al diglosiei (duplicității limbajului) în documentele ecleziastice oficiale este o realitate dureroasă care arată îndepărtarea de textele oficiale bisericești de două mii de ani. Acest lucru nu trebuie să se întâmple în textele Sfântului și Marelui Sinod.

5. Expresia Biserici surori

În documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, în timp ce se vorbește despre faptul că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, în același timp se vorbește despre faptul că Biserica Ortodoxă „recunoaște existența istorică a altor biserici și confesiuni creștine”, prin urmare se face o confuzie legată de conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, și pentru acest motiv se impune corectarea acestui text.

Această problemă este foarte serioasă, pentru că în diferite dialoguri teologice între ortodocși și romano-catolici, precum de asemenea și în textele oficiale dintre ortodocși și romano-catolici se vorbește despre Bisericile surori și din nefericire acest termen de Biserici surori, a dezvoltat o teologie și o eclesiologie speciale. Nu este un termen tehnic, ci o teologie ecleziologică contemporană, care predomină în mișcarea ecumenistă.

Despre termenul Biserici surori și mai ales cum a început să fie folosit, face referire un text pe care l-a editat Biroul Congregației pentru doctrina credinței, a Vaticanului (30 iunie 2000) pe care o prezida la acea vreme cardinalul Joseph Ratzinger, viitorul papă Benedict al XVI-lea. Acest termen, conform acestui text, a apărut în secolul al XII-lea și al XIII-lea, a fost folosit în vremurile mai noi de Patriarhul Constantinopolului Athenagora, a fost adoptat de Conciliul Vatican II și de atunci a fost folosit în documentele papale în declarații oficiale și epistole, în enciclice etc.

De asemenea, în textul pe care l-a editat Congregația pentru doctrina credinței, a Vaticanului se face o analiză teologică a acestei expresii și se prezintă cum înțeleg romano-catolicii că Una, Sfânta, sobornicească și apostolică Biserică universală, care este cea Papistașă nu este Biserică soră, ci maică a tuturor celorlalte Biserici. Acesta este motivul pentru care „va trebui ca cineva să evite, ca pricină de răstălmăcire și confuzie teologică, folosirea expresiilor precum cele două Biserici ale noastre care sunt folosite când este vorba de Biserica Catolică și ansamblul Bisericilor Ortodoxe (sau Una dintre Bisericile Ortodoxe)”. Desigur acest termen de Biserici surori, potrivit textului, poate să fie folosit numai pentru acele comunități ecleziastice care au păstrat succesiunea apostolică validă și euharistia”.

Este evident că termenul de Biserici surori este folosit de papistași într-un sens teologic și eclesiologic de validare a tainelor și a succesiunii episcopale și nu este doar un termen tehnic, cu adăugirea că maica tuturor Bisericilor este Biserica Catolică.

Este interesant că Papa Ioan Paul al II-lea în cuvântul pe care l-a rostit pe 5 iunie 1991 în Bialystok în Polonia a zis despre această temă: „Astăzi vedem mai limpede și înțelegem mai bine că Bisericile noastre sunt biserici surori, nu în sensul simplu al unei expresii politicoase, ci în sensul unei categorii fundamentale al unei eclesiologii ecumenice”.

Acest lucru rezultă nu numai din decretele Conciliului Vatican II dar și din textele care au fost semnate în dialogurile teologice dintre ortodocși și romano-catolici în Monaco (1982) și la Bari (1987), la Noul Valaam în Finlanda (1988) și mai târziu la Ravenna (2007).

Amintesc că la Monaco s-a întocmit un text cu tema „Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina Tainei Sfintei Treimi”. La Bari s-a întocmit textul cu tema „Credința, Tainele și unitatea Bisericii”, la Noul Valaam s-a întocmit textul cu tema „Taina Preoției în structura tainică a Bisericii și în special însemnătatea succesiunii apostolice pentru sfințirea și unitatea poporului lui Dumnezeu”. Și la Ravenna, „Consecințele eclesiologice și canonice ale ființei tainice a Bisericii. Comuniune ecleziastică, sinodalitate și autoritate”. Aceste patru texte s-au întocmit și au fost aprobate de reprezentanții Bisericilor Ortodoxe cu perspectiva că atunci când se va încheia dialogul teologic, vor fi aprobate și de unele Biserici autocefale locale.

Din toate acestea rezultă fără îndoială două concluzii importante.

Prima concluzie este că termenul de Biserici surori și termenul de Biserică pentru romano-catolici nu este un simplu termen tehnic, ci expresia eclesiologiei în aceste comunități creștine.

A doua concluzie este că texte precum cele de mai sus au fost semnate și de reprezentanți ai Bisericii Greciei cu premisa obligatorie că vor ajunge în final spre aprobare la ierarhia Bisericii Greciei, adică vor sfârși sub termenul obligatoriu de ad referendum. Dacă totuși în textul care urmează să fie votat în Sfântul și Marele Sinod din Creta va rămâne expresia că „Biserica ortodoxă recunoaște existența istorică a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine” și alte asemenea expresii, atunci se recunosc indirect și textele care au fost semnate de reprezentanți, deși sunt problematice, fără să ajungă pentru aprobare la ierarhia noastră. Acesta este motivul pentru care trebuie să preceadă aprobarea sau nu a celor patru texte de către ierarhia Bisericii Greciei.

Prin urmare trebuie neapărat ca în textul care urmează să fie discutat și votat la Sfântul și Marele Sinod să nu fie caracterizate drept Biserici alte comunități creștine și alte confesiuni.

6. Validitatea și realitatea Botezului

Consecința celor precedente este faptul că mulți susțin că Botezul eterodocșilor este valid și real adică nu se identifică limitele canonice cu cele harismatice ale Bisericii.

Arhiereii mai vechi ai Patriarhiei Ecumenice utilizau rânduiala canonică cu privire la modul primirii heterodocșilor prin iconomie sau cu acrivie în Biserica Ortodoxă. Făceau distincția că altceva este dacă sunt Taine în afara Bisericii – care nu există – și altceva este modul în care primim un heterodox în Biserică. Judecând după acrivie, nu există Taine în afara Bisericii, dar prin iconomie acceptăm pe cineva cu Mirungere sau libel (mărturisire de credință) atunci când botezul a avut loc în numele Dumnezeului Treimic, cum este gândit în mod ortodox, și prin întreita afundare în apă. Acest lucru ne odihnește. Insistența unora de a schimba iconomia de la o temporară suspendare a acriviei, la o stare permanentă este inadmisibilă.

Astfel, mulți susțin că botezul heterodocșilor/ereticilor este valid și real, lucru pe care nu-l susțin Canoanele al 7-lea al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic și al 95-lea din al V-lea Sinod Ecumenic. Dar dincolo de aceste două Sinoade ecumenice nu trebuie trecut cu vederea faptul că în tradiția latină s-a introdus erezia lui Filioque, erezia lui actus purus, alte abateri eretice, precum de asemenea și botezul prin stropire sau turnare, evitându-se afundarea celui botezat în apă.

Apoi, se poate întreba cineva de ce să nu fie valide, în acest caz și reale Mirungerea sau Euharistia heterodocșilor în aceeași logică? Și pentru ce este socotit valid și real botezul heterodocșilor când, în același timp, sunt opriți de la Preacuratele Taine, și atunci, care este scopul cel mai adânc al botezului? Adică potrivit unor teologi, botezul heterodocșilor este valid și real, dar nu atrage după sine rezultate bisericești, de vreme ce este nelucrător, cum susține Augustin? Opinia cum că botezul heterodox este valid și real este legată de succesiunea apostolică, adică de preoția validă și reală. Această poziție este stranie, fiindcă succesiunea apostolică nu este o lucrare magică și mecanică, nu este numai un șir, fie el și neîntrerupt, de hirotoniri, ci în primul rând și mai înainte de orice, este succesiunea modului apostolic de viețuire și gândire potrivit cu troparul: „Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor apostolilor fiind….”. Pierderea credinței ortodoxe revelate, introducerea teologiei scolastice ca fiind mai înaltă decât teologia patristică și apostolică, nu constituie succesiune apostolică. Este caracteristic cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: „Cei care s-au depărtat de Biserică nu mai au harul Duhului Sfânt în ei înșiși, căci a încetat transmiterea Lui prin faptul că s-a întrerupt rânduiala (Canonul 1)”. Cum este de asemenea cunoscută  fraza din Canonul Sinodului de la Calcedon: „De la eretici, unde nu este Biserică, este cu neputință să se primească iertare de păcate”.

Dincolo de această temă dogmatică, se pune o puternică problemă și din punct de vedere istoric a șirului neîntrerupt al hirotonirilor, de vreme ce s-a transmis istoric faptul că Carol cel Mare și urmașii lui au pus laici ca episcopi, fără hirotonie, și i-au socotit drept funcționari administrativi în sistemul feudal pe care l-au impus, astfel încât a protestat chiar și Papa Romei în fața conducătorilor germani. Istoric s-a dovedit că mai înainte de schisma Vechii Rome de cea Nouă a existat schisma eparhiilor unde domnea Carol cel Mare de Vechea Romă. În anul 794 la Frankfurt a fost condamnat Sinodul al VII-lea ecumenic și în anul 809 la Aachen a fost introdus Filioque și toate acestea au trecut și în Biserica Vechii Rome când a fost ocupată de franci.

Citind Dialogurile Papei Romei Grigorie, numit și Dialogul, se poate vedea Biserica ortodoxă a Romei mai înainte de secolul al VII-lea după Hristos, teologia ei, isihasmul ei, punctele comune cu teologia Părinților Bisericii, lupta papilor ortodocși, a episcopilor și a monahilor cu ereticii goți, vizigoți, vandali, longobarzi și încă și cu francii, precum și muceniciile, uciderile pe care le-au suferit ortodocșii Vechii Rome de la neamurile germanice. Și toate acestea se petreceau la începuturile secolului al VII-lea. Însă acum, despre ce Tradiție și succesiune apostolică vorbim, când toate sunt problematice, și cele teologice, și cele ecleziastice, și cele istorice?

7. Credința greșită privind ontologia persoanei[2].

Problema persoanei nu este doar o problemă „de școală”, adică scolastică, ci este de cea mai mare importanță. A fost introdusă în terminologia noastră, o folosim adesea, vorbim despre „persoana umană” și de „sacralitatea” ei, despre diferența dintre „persoană și individ” și multe altele care sunt o răstălmăcire a teologiei Părinților noștri.

Am citit comunicatul care a fost semnat la Mytilene între Papa, Patriarhul ecumenic și Arhiepiscopul Atenei și a toată Elada. Este vorba despre „ocrotirea vieții umane”, despre „criza umanitară” despre „atentarea la valorile umane și la drepturile și la libertățile fundamentale”, despre „criza umanitară”, dar nu și despre „persoana umană”.

Din nefericire astăzi a fost înlocuit cuvântul foarte frumos și foarte teologic de om cu cuvintele persoană, persoană umană, care îmi amintesc expresia mai veche „socialism cu față umană” și cu acest înțeles am ajuns de la teologie la sociologia drepturilor omului. Desigur, cinstim drepturile omului, dar teologia Bisericii Ortodoxe nu poate fi limitată numai la acestea.

Cuvintele persoană și individ folosite pentru om și cele referitoare la „ontologia persoanei” au un traseu de la Toma d’Aquino până la Kant, idealismul german (Fichte, Schelling, Hegel), teologia rusă și existențialismul și sunt folosite în principal de unii ortodocși. Este vorba despre o formă de venin teologic care a atacat teologia noastră ortodoxă.

Și este posibil să folosim acest termen în limba noastră de zi cu zi, fără să ne dăm seama, dar când se introduce acest termen în textele oficiale sinodale și bisericești, atunci constituie o deviere teologică. Teologii contemporani care folosesc expresiile „persoană umană”, „necesitatea firii” „voință și libertate a persoanei”, în mod limpede încalcă teologia ortodoxă care susține că firea este bună și nu constrânsă, voia-voința este dorință a firii și nu a persoanei, persoana se identifică cu individul și altele. Legătura dintre voință și persoană desființează Dumnezeul Treimic , introduce tritheismul și legătura dintre fire și necesitate atribuie un blam lui Dumnezeu pentru crearea omului.

Astfel în textul[3] propus, trebuie să fie înlocuite cele referitoare la persoană prin cuvântul om. Ce frumos este acest cuvânt cu conținutul lui ortodox aldupă chipului și asemănării! Firește, trebuie să respectăm pe fiecare om ca făptură a lui Dumnezeu, dar nu numindu-l persoană ne arătăm respectul față de el.

Fiindcă unii invocă pe Părintele Sofronie care a vorbit despre persoană vreau să fac observația că toate cele pe care le-a scris gheronda nu au nici o legătură cu cele pe care le analizează teologii personaliști contemporani. Gheronda identifica persoana-ipostas cu parcursul de la după chipul la după asemănare și în realitate prin termenul de persoană îl „zugrăvea” pe Sfântul Siluan.

Concluzii

Textele care au fost asumate și semnate de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe și care urmează a fi discutate la Sfântul și Marele Sinod sunt provocatoare în anumite puncte, deoarece până zilele noastre se observă, chiar și în Biserică, o confuzie între învățăturile Sfântului Grigorie Palama, de exemplu și învățătura adversarilor lui umaniști. Textele propuse s-au întocmit fără un dialog public și fără o consfătuire teologică, de aceea au creat reacții teologice și pe bună dreptate.

Totuși unii „deștepți” au vorbit aspru despre aceștia care au reacționat pe bună dreptate cu argumente teologice și i-au numit „facțiune înarmată a unei ortodoxii ideologice”, despre un „ayatollah al ortodoxiei”. Se întorc însă împotriva sinaxei bătrânilor luminați și îndumnezeiți și a părinților duhovnicești și scriu: „Este deja timpul pentru conducătorii bisericești responsabili să terminăm cu această caricatură a așa zisei credincioșii în Tradiție, cu acești ayatollahi ortodocși care consideră că au responsabilitatea ortodoxiei în lume…”

Problema este că se încearcă o emancipare din Tradiția Bisericii de după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic și care ajunge până astăzi, o pierdere a autorității și o îndepărtare de învățătura sfinților noștri îndumnezeiți, în primul rând de Fotie cel Mare, de Sfântul Simeon Noul Teolog, de Sfântul Grigorie Palama, de Marcu Evghenicul și de ceilalți Părinți filocalici.

Dacă nu este astfel, atunci să mărturisească oficial în mesajul pe care îl vor trimite, credința lor în Marile Sinoade de după Sinodul al VII-lea, adică Sinodul din timpul lui Fotie cel Mare, din timpul Sfântului Grigorie Palama și în continuare în sinoadele Patriarhiilor de Răsărit din perioada Turcocrației. Este atât de simplu!

Traducere din neogreacă de Laura Enache pentru www.parohiacopou.ro

NB: Rugăm ca preluarea acestui material în alte site-uri să se facă doar cu menționarea sursei: Parohia Sf. Maxim Mărturisitorul-Sf. Grigorie Palama, Iași, www.parohiacopou.ro

 Note:

[1]Adică în mod curent putem vorbi de Biserica protestantă, dar de facto nu există Biserică protestantă.

[2] Expresia ontologia persoanei este specifică antropologiei dezvoltate de Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, unul din principalii organizatori ai Sfântului și Marelui Sinod. Tezele sale, care au fost supuse la critici repetate, au influențat vizibil textele supuse aprobării Sinodului. A se vedea pentru o analiză largă a acestora, mai ales: IPS Ierotei Vlachos, „Ἡ ὀντολογία τοῦ προσώπου”: ἡ συστηματική παρερμηνεία τῶν ἁγίων Ἀθανασίου, Καππαδοκῶν καί Μαξίμου ἀπό τόν Μητροπολίτη Περγάμου Ἰωάννη Ζηζιούλα, Nafpaktos, 2016, dar și Jean-Claude Larchet, Persoană și natură. Sfânta Treime – Hristos – Omul. Contribuții la dialogurile interortodoxe și intercreștine contemporane, traducere de pr. Dragoș Bahrim și Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2013, capitolul “Persoană și natură. O critică a teoriilor personaliste ale lui Christos Yannaras și Ioannis Zizioulas”, pp. 273-534 (n. ed.).

[3] Este vorba de documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, supus Sinodului spre aprobare (n. ed.).