Monica Pîrlici – „Cine are părinţi…!

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Niște oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii și de-atât nenoroc.
Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceștia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Niște oameni, acolo, și ei,
Care știu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor.
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca și când aș urla,
Eu îi știu și îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, și de ei, după lungi săptămâni,
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni.
Dacă lemne și-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit, triști în casele lor…
Între ei și copii e-o prăsilă de câini,
Și e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns,
Însă, pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânșii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii.

Umiliţi de nevoi și cu capul plecat,Într-un biet orășel, într-o zare de sat,
Mai așteaptă și-acum, semne de la strămoși
Sau scrisori de la fii, cum c-ar fi norocoși.
Și, ca niște stafii, ies arare la porţi,
Despre noi povestind, ca de moșii lor morţi.
Cine are părinţi încă nu e pierdut,

Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem și noi însine-ai noștri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Și, în genere, sunt și niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici.
Cocoșaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de știi pe vre-un șef de spital.
Nu-i așa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi și ei știu că-i așa
Și se uită la tine, ca și când te-ar ruga.

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conștiinţă povara acestui apus.
Și pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au și ne cer.
Iar cândva vom începe și noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noștri copii.
Și abia într-un trist și departe târziu,
Când vom ști disperaţi vești, ce azi nu se știu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Și nu văd nici un ochi de pe lume plângând.
Și de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deși plouă mereu, deși pururi a nins,
Deși lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.