„Moşule, lasă ţigară, că te duci în fundul iadului!“

Vine unul la mine, nu se lăsa de un păcat, şi încă era om bătrân, şi-mi zice:

– Părinte, ce să fac că nu mă pot lăsa de fumat? Dă-mi canon aspru, că nu mă pot lăsa…

– Moşule, lasă ţigară, că te duci în fundul iadului!

– Părinte, m-am obişnuit şi n-o pot lasă.

– Moşule, eşti bătrân, şi nu ştii când vine moartea!

– Vreau să scap de ea, dar nu ştiu cum!

– Dacă nu te poţi lăsa de păcat, cum ai să rabzi focul iadului?

– Mi-e frică de iad, dar de fumat nu mă pot lăsa!

Aveam un sfeşnic cu o lumânare mai groasă, şi-i zic:

– Ia vino încoace! Ia ţine degetul la lumânare!

– Văleu! Nu pot!

– Ţine-l acolo!

Şi-i iau mâna şi i-o ţin eu.

– Nu pot, părinte, mă arde!

– Ţine-o acolo, frate! Când ţi-o veni dracul cu poftă, pune o lumânare şi ţine mâna. Vrei să te duci în iad? Acolo nu-i lumânare. Cuptoare cu foc, de miliarde de ori mai tari ca asta. Pune mâna în foc şi vezi! Stai până ce arde, până ce-o curge sângele, până ce-or cădea ciolanele! Să vezi, mai vine pofta?

– Bine zici, părinte, aşa am să fac! De-acum nu-mi mai trebuie să pun ţigară în gură câte zile voi avea.

– Şi dacă te mai robeşte vreo patimă, să ţii mâna în foc şi să n-o iei de acolo până nu-ţi vei aduce aminte de focul iadului. Şi acesta ţi-i canonul: să zici: „Doamne Iisuse…“ şi să pui mâna la foc. Să vedem, o să-ţi mai trebuiască spurcăciuni?

Ehee, păi dacă uităm de focul acesta, de cel veşnic nu scăpăm! Vai de noi, căci degeaba am mai văzut soarele pe pământ. Ce, crezi că-i glumă, frate? Îţi spune Hristos, ţi-au spus proorocii, ţi-au spus patriarhii, ţi-au spus drepţii şi vine şi Dumnezeu din cer şi-ţi spune că este foc veşnic. Focul iadului nu se stinge şi viermele nu doarme acolo. Vine Dumnezeu să-ţi spună că este foc veşnic! Cine trebuia să ne mai spună, fraţilor, de ziua judecăţii? Ţi-a spus: „Legaţi-i mâinile şi picioarele, aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor“. Este glumă aceasta?