Ne mai putem vindeca familiile (dar şi societatea…)?

Societatea în care trăim este grav bolnavă. Şi nu doar de atât, că şi-a pierdut principalul reper al existenţei – credinţa, dar şi de atât, că principalul element al ei – familia, nu mai pare a fi deloc viabil. Iar atunci când elementele unui organism sunt bolnave, cum mai poate funcţiona organismul în genere?

Tot mai mult starea generală a societăţii se apropie de cea a unui muribund. Dar noi din păcate încă nici nu am conştientizat tragedia, care se desfăşoară în faţa ochilor noştri. După datele statisticii, din o sută de familii,  apropoape 50 de desfac! Aceste date, aducând ţara noastră la „marea performanţă” de a fi printre ţările, cu cea mai ridicată rată a divorţurilor.

E o tragedie care nu s-a declanşat brusc. Cu câteva decenii în urmă Părintele Serafim Rose, spunea despre faptul căderii modului  de viaţă tradiţional, la baza căruia existau normele general umane şi  morale: «Oricine priveşte viaţa noastră contemporană din perspectiva vieţii normale duse de oamenii vremilor de mai dinainte – să zicem din Rusia, din America, sau din oricare alta ţară a Europei Occidentale din secolul al 19-lea – nu poate să nu fie izbit de cât de anormală a devenit viaţa din ziua de astăzi. Întregul concept al autoritătţi şi al ascultarii, al decenţei şi al politeţei, al comportării publice şi private – toate s-au schimbat dramatic, s-au întors cu susul în jos, în afara unor grupuleţe izolate de oameni – de obicei creştini de vreun fel – care încearcă sa păstreze un mod de viaţă aşa-zis de „modă veche”.

Sunt rânduri scrise cu circa 30 de ani în urmă. Astăzi, noi avem consecinţe şi mai grave şi un mod de viaţă şi mai anormal. După datele aduse de numeroase cercetări,  vârsta medie la care adolescenţii îşi încep viaţa sexuală este de 16 ani, iar păstratea feicioriei până la căsătorie, a devenit pentru cei tineri ceva absurd şi anormal.  Însă atunci când relaţiile intime fac parte din viaţa tinerilor până la căsătorie, ele denaturează  planul dumnezeiesc pentru unirea binecuvântată a femeii şi bărbatului şi reduc esenţa unirii la un nivel primitiv emoţional-fiziologic. Totodată, generaţiile noi fiind tot mai plăpânde şi lipsite de forţe de viaţă, îşi pierd şi ultimile puteri în păcatul desfânării.

Desfrânarea, care ea însăşi este un păcat de moarte, este adesea însoţită şi de un alt păcat şi mai grav – uciderea pruncilor nenăscuţi. Un păcat care “întinereşte” şi el tot mai mult după vârsta celor care şi-l iau pe suflet. Cele, care au fost create pentru a da viaţă, sunt uşor amăgite de faptul, că nu este un omor, ci doar o intervenţie, care “îi va scăpa de o problemă”. Dar câte din aceste biete femei nu vor mai auzi nicicând cuvântul “mamă” după acesat grav păcat şi mai toate vor conştientiza cu timpul gravitatea faptei şi durerea ce va veni.

Atunci când ajung la vârsta căsătoriei, aceşti tineri nici nu-şi mai doresc o familie. Din „plăcerile” vieţii au gustat deja din plin, dar pentru o responsabilitate şi o muncă în comun pentru o familie fericită ei nu sunt gata. Egoismul şi satisfacerea propriilor dorinţe, fiind forţele motrice ale existenţei lor.  Iar dacă totuşi se hotărăsc să creieze o familie, ei sunt lipsiţi de  bucuria acelei uniri binecuvântate de Dumnezeu, care există în cazul celor ce şi-au păstrat fecioria până la căsătorie. Majoritatea tinerilor de astăzi nu mai privesc viaţa ca pe o muncă, o muncă asupra propriului sine. O muncă pentru binele familiei, a societăţii. Şi o muncă pentru care vom răspunde în faţa lui Dumnezeu. Dar de fapt şi despre Dumnezeu au o închipuire vagă, în vaiaţa lor existând doar careva norme morale, dar şi acelea foarte uşor pot fi depăşite.

Viaţa în desfrâu până la căsătorie cel mai des îşi aduce „roadele” şi în căsnicie, infidelitatea devenind şi ea o normă. Totodată fiind şi principalul motiv al numeroaselor divorţuri.

Mulţi dintre noi astăzi îşi dau seama că motivul de bază a acestei stări deplorabile a familiilor şi copiilor noştri este societatea lipsită de credinţă. Societatea din care Dumnezeu este tot mai mult şi mai mult exclus.

Putem să aducem multe exemple, dar exsită unul foarte şi foarte vorbitor – limbajul folosit de copiii noştri. Probabil fiecare a fost martorul cazurilor, când un copil, care abea îşi duce ghiozdanul sub povara cărţilor i s-a adresat unul coleg, prieten şi de ce nu, matur, cu cuvinte pe care să le fi pronunţat şi un adult, te-ai fi îngrozit. Limbajul necenzurat, care altădată era limbajul hoţilor, vagabonzilor,  a oamenilor fără norme etice şi morale, astăzi este şi limbajul copiilor noştri! Şi cel mai grav e că pentru ei este deja unul obişnuit. Căci de fapt şi cum ar putea fi altfel, dacă la aceasta chiar dacă nu în mod direct, îi îndeamnă radioul, televiziunea, presa şi internetul. O mare parte a vinei pentru aceasta o poartă totuşi părinţii, care în goană pentru cele materiale nu mai observă că pierd cel mai scump ce au – sufletele propriilor copii.

Sunt lucruri durute şi ştiute de noi toţi. Şi am deschis acest subiect nu doar pentru a vă spune ceea, ce cunoaştem şi vedem cu toţii. Vreau să vă spun doar, că există şi un alt fel de familii. Familii, unde copiii sunt crescuţi cu frică de Dumnezeu. Familii, unde acel jurământ de la Taina Cununiei este un lucru sfânt. Şi familii, unde necâtând la toate obstacolile şi greutăţile vieţii, principala tendinţă şi dorinţă este de a duce o viaţă plăcută Domnului.

Şi de fiecare dintre noi depinde ce societate vom avea în continuare, căci familia fiecăruia dintre noi este un element al acestei societăţi. Şi copiii fiecăruia dintre noi, vor creşte şi vor forma alte familii. De aceea, de ce copiii vom creşte, de modul de viaţă pe care îl vor vedea aceşti copiii în propria familie, va depinde şi viitorul şi al nostru şi al urmaşilor noştri.

Nicicând nu este corect să dăm vina doar pe ceea ce avem în jurul nostru. Mult mai binevenit ar fi să căutăm esenţa în propria viaţă. Fiecare din noi poate face multe şi fiecare poate într-o măsură oarecare schimba societatea şi viitorul, de va începe de la propria persoană şi familie. Căci în orice societate omul se naşte cu voinţa liberă, şi „patimile” de care este cuprinsă societatea nu-l pot influenţa, de va tinde spre Lumină. Chipul dumnezeiesc din fiecare şi propria conştiinţă sunt repere suficiente, pentru a putea ocoli calea păcatului şi a merge pe cărarea strâmtă şi îngustă către Împărăţia Cerurilor.

Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, Ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume, Ţinând cu putere cuvântul vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit. (Filipeni2:14-16 )

Natalia Lozan