Necredinciosul

A fost odată  în vremuri deloc îndepărtate, într-un sătuc mic-mic, o familie de ţărani care avea doi copii.

Tatăl nu credea în Dumnezeu, şi nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu religia şi sărbătorile creştine, cum ar fi Crăciunul.

Soţia lui credea însă, şi ea şi-a crescut copiii astfel încât să aibă credinţă în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice.

Într-un ajun al Crăciunului încărcat de zăpadă, soţia şi-a luat copiii la o slujbă creştină în satul în care locuiau.

L-a invitat şi pe el, dar a refuzat:

“Prostii, dacă ar exista într-adevar Dumnezeu iar Iisus ar fi fiul Său, de ce l-ar fi trimis El pe pământ cu chip de om? Dacă e atotputernic, de ce să se coboare El până la nivelul nostru? Nu pot să cred aşa ceva, n-are nici un înţeles!”

Aşa că ea şi copiii au plecat, iar el a rămas acasă.

N-a trecut mult şi vântul a început să bată mai tare, viscolind zăpada. În timp ce bărbatul se uita afară pe fereastră, tot ce vedea era o furtună de zăpadă.

S-a aşezat să se odihnească înainte de a aprinde focul pentru a încălzi casa peste noapte.

Şi chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă unul. S-a uitat afară, dar nu a putut să vadă prin viscol mai mult de câteva urme pe zăpadă. Când vântul s-a mai liniştit, el a mers afară să vadă ce anume a lovit fereastra. Pe câmpul de lângă casă a văzut un stol de gâşte sălbatice.

Se părea că ele zburau spre ţările calde pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. Păsările s-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un scop. Câteva din ele se pare că s-au izbit de geam.

Ţăranul, om cu inima caldă, iubitoare, s-a gândit că le-ar putea adăposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau să mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.

„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele să stea. Este călduroasă şi sigură, ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”

Aşa că a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi a aşteptat, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Gâştele dădeau însă din aripi învârtindu-se fără nici un scop şi se părea că nu au observat ferma şi nici că şi-au dat seama ce ar însemna aceasta pentru ele.

Bărbatul a încercat să le atragă atenţia, dar tot ce a reuşit a fost doar să le sperie, şi ele s-au mutat mai departe. Ţăranul a intrat în casă şi a ieşit apoi cu o bucată de pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de firimituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles.

S-a dus în spatele lor şi a încercat să le îndrepte spre fermă, dar ele s-au speriat şi mai tare. S-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.
Nimic din ce a făcut nu le-a determinat pe gâşte să ajungă în locul unde le-ar fi fost cald şi unde ar fi fost în siguranţă.

„De ce nu mă urmează?! Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii?”

Tot gândindu-se la asta şi-a dat seama că ele pur şi simplu nu vor urma un om.

„Doar dacă aş fi unul de-al lor aş putea să le salvez!”, a spus el tare.
Atunci i-a venit ideea. A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul.

Gâsca lui a zburat printre celelalte direct spre fermă şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur.

Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte:

„Doar daca aş fi unul de-al lor, atunci le-aş putea salva!”

Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme:

„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe pământ şi să trăiască în trup de om?”

Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi am fost ca şi gâştele – orbi, pierduţi, disperaţi. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său ca să ne arate calea şi să ne salveze.

„Aceasta este adevărata însemnătate a Crăciunului!”

Privirile i s-au luminat când a înţeles. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit contemplând acest minunat gând.

Ani de indoială şi necredinţă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. A îngenunchiat în zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui:

„Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună!”