Nefericit te face nu dragostea neîmpărtășită, ci egoismul

În depășirea suferințelor există un sens adânc, fiindcă omul, depășindu-le, se călește și se desăvârșește. O astfel de suferință poate fi și dragostea neîmpărtășită- însă este important cum anume o depășim.

Mai întâi de toate, trebuie să ne punem întrebarea: „Și de ce, la drept vorbind, dragostea mea ar trebui să fie împărtășită?” Binențeles, omul vrea să fie iubit. Și eu, de exemplu, vreau să fiu milionar- dar în virtutea cărui fapt ar trebui să fiu milionar? Și dacă voi începe să mă amărăsc din această cauză, voi deveni un om profund nefericit și pe deasupra bolnav.

Cauza stării acesteia se află în egoism, în faptul că mă socot vrednic de toate bunătățile- dar de unde și până unde să fiu vrednic? Eu, om păcătos, nu pot să fiu vrednic de ele- iar dacă le am totuși pe unele, trebuie să-i dau pentru asta mulțumită lui Dumnezeu. Și dacă-mi place cineva, asta nu înseamnă defel că trebuie să-i plac și eu lui. Cu cât este mai egoist omul, cu atât e mai nefericit, gândindu-se: „Și asta trebuie să-mi aparțină!”

Ca atare, învingerea suferinței înseamnă învingerea propriului egoism și înălțarea de la egoism la duhovnicie. Da, omului i-a fost dată voință liberă, însă și celuilalt i s-a dat voință liberă. El poate să iubească, poate și să nu iubească.

Noi trebuie să înțelegem că există pronie dumnezeiască, și că nici-un fir de păr din capul omului nu cade fără voia lui Dumnezeu, adică Domnul îi iubește și încearcă să-i îndrume spre mântuire până și pe necredincioși și să-i ferească de lucrurile vătămătoare pentru mântuire, fără a le încălca libertatea. În situația de dragoste neîmpărtășită, poate că și prin asta îi ferește de așa ceva, și trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă cu noi. Aceasta este o manifestare a iubirii dumnezeiești.

Se întâmplă că omul pur și simplu să nu fie gata de întemeierea unei familii. Când fata este pregătită pentru viața de familie, Domnul îi trimite omul potrivit.

În general, trebuie înțeles că temeiul dragostei este Dumnezeu, El este izvorul ei. Odată născut, pruncul se hrănește nu doar cu lapte, ci și cu dragostea părintească și va căuta toată viața această dragoste, cunoscând-o (așa ar trebui) încă din primele zile de viață. Acest sistem de viață- dragostea dintre oameni- este lăsat de Dumnezeu, iar dragostea- acesta este un moment foarte important- cere jertfelnicie. Uneori este îmbinată cu suferința.

Cel mai înfricoșător lucru este că omul contemporan înțelegere dragostea numai ca plăcere. El nu acceptă suferințele și vrea să trăiască numai în desfătări- dar dacă în viața omului nu există suferințe, este neroditor și devine ca să zic așa „gunoi cosmic.”

(Serghie Nikolaev, preot)

Sursa: Dmitry Semenik, trad. din l. rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Dragostea adevărată (Taina dragostei înainte și după căsătorie), Editura Sophia, București 2012, p. 57-58