Nimicirea creștinismului în Orientul Mijlociu

Trăim în timpurile unei dintre cele mai mari tragedii istorice, despre care cu groază vor relata manualele de istorie – și în cea mai mare parte, nici nu observăm aceasta. Internetul ne-a transformat planeta într-un sat global – dar, în acest sat fiecare casă ​​stă la margine,  fiecare casă cu scandalul lui, iar de ceea ce se întâmplă  în faţa ochilor noștri – în vecinătate –nimănui nu-i pasă.

Și  dacă le spunem lucrurilor pe nume în prezent are loc nimicirea creștinismului în Orientul Mijlociu.

Prin neimplicarea lumei civilizate, iar uneori, şi prin sprijinul său indirect. Doar cei care omoară şi expulzează creștinii – sunt luptători pentru democratie, de partea cărora sunt simpatiile mass-mediei celor mai influente ţări democratice ale lumii și susținerea financiară a guvernelor lor.

Pentru exactitate vom remarca că unele declarații cu privire la neadmiterea exterminării  creștinilor s-au făcut  – atât în ​​Europa, cât și în America, dar asupra stării reale a lucrurilor nu au avut nici un efect, ele neavând nici un astfel de obiectiv. Despre starea reală a lucrurilor, scrie, spre exemplu, autorul american Andrew Dolan în articolul intitulat „Cum războiul din Irak s-a transformat într-un război împotriva creștinilor, și de ce sprijinul rebelilor sirieni ar putea distruge creștinismul pe pământurile sale străvechi.”

Autorul reamintește evoluția evenimentelor  din Irak: „La scurt timp după încheierea ostilităților la 1mai 2003 a început conflictul autentic. Printre haosul și violența sectară, creștinii irakieni s-au confruntat cu persecuții dure.  Nici armata americană, nici Departamentul de Stat nu a făcut nimic pentru a-i proteja … În condiţiile campaniei de violență sistematică armata americană nu a protejat în nici un fel creştinii persecutați.  În unele cazuri, membrii clerului au apelat la militarii americani, au implorat să fie protejaţi, dar  întotdeauna în zădar. Administrația SUA în Irak, ca şi Departamentul de Stat, au refuzat să recunoască faptul că creștinii și alte minorități din Irak sunt persecutați din cauza credinței lor.

Creștinilor irakieni care au reușit să fugă în America, în cea mai mare parte li s-a refuzatat obţinerea azilului, fiind deportați.

O parte a creștinilor irakieni s-a refugiat în Siria, unde la acel moment au putut trăi în libertate relativă și toleranța religioasă, dar în curând au trebuit să fugă de persecuții – de această dată declanșate de către rebelii sirieni, mulţi dintre care având legături cu  Al-Qaeda. Cât de straniu nu ar părea, administraţia lui Obama a decis să-i sprijine pe rebeli, fără a medita la consecințe. Amploarea acestui sprijin nu este clară, dar datele existente sugerează că este semnificativă. Ca și în Irak, rebelii adeşea îşi aleg drept obiective preoții, care sunt cele mai vizibile simboluri ale credinței creștine. „

După relatările creștinilor sirieni „rebelii” care luptă împotriva regimului lui Bashar al-Assad, desfăşoară o campanile de persecuții pe scară largă a creștinilor din această țară. Astfel, într-un interviu pentru susrsele  mass-media ierarhul  Bisericii Ortodoxe Antiohiene, episcopul Luca de Seydnaya a spus că din casele lor au fost izgoniţi 138.000 de creștini, în paralel are loc distrugerea sistematică a bisericilor creștine. „Ei ucid oameni. Viața umană pentru ei este de fără de valoare.”

Într-un interviu pentru „Vocea Rusiei” ierarhul Bisericii Ortodoxe Antiohiene, Mitropolitul Isaac de Apamea  a spus că creştinii din Siria „susțin autorităţile legitime, deoarece ei văd că, după venirea rebelilor se întâmplă ceva  de neconceput”: distrugerea bisericilor, răpirea preoților, evacuarea forțată a creştinilor din casele lor, acte de teroare . „

Cum reacţionează Guvernele  celor  mai importante puteri ale lumii? În cel mai bun caz, exprimând  condamnarea  violenței – uneori acestea fiiind atât de neclare, că nu-ţi poţi da seama ce fel de grup este abuzat și de către cine.

Care sunt motivele unei asemenea reacţii? Putem numi  câteva. În primul rând, pentru politicieni, drepturile omului, poartă un caracter instrumental. Nu este nimic nou în asta – acesta este un fenomen care a existat încă de la formarea primelor state şi descris de Machiavelli în lucrarea  sa „Principele „:

” Un principe nu trebuie, deci, să aibă toate virtuţile, dar trebuie neapărat să pară că le are. Dimpotrivă, voi îndrăzni să spun că dacă le are şi le foloseşte întotdeauna, ele îi sunt dăunătoare, dar dacă pare numai că le are, ele îi sunt folositoare.  După cum este necesar să pară milos, credincios cuvântului dat, omenos, integru şi religios şi chiar să fie; dar în acelaşi timp să fie pregătit ca, atunci când nu este nevoie de asemenea comportare, să poată şi să ştie să se comporte tocmai dimpotrivă…

Principele trebuie să ia bine seama ca niciodată să nu-i iasă cumva din gură un cuvânt care să nu fie pătruns de cele cinci însuşiri pe care le-am arătat mai sus, iar atunci când îl vezi şi îl auzi să-ţi pară că este numai milă, numai fidelitate, integritate de caracter şi credinţă în Dumnezeu. Nimic nu este însă mai necesar decât să pari că ai această din urmă însuşire  Şi oamenii judecă în general mai curând după ochi, decât după mâini, întrucât fiecare ştie să vadă, dar prea puţini ştiu să pipăie cu mâinile lor. Fiecare vede ceea ce pari, dar puţini îşi dau seama ce eşti în realitate; iar aceşti puţini nu îndrăznesc să se opună părerii celor mulţi care au de partea lor autoritatea înaltă a statului care îi apără’. Prin urmare, faptele luturor oamenilor şi mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor. Principele să-şi propună, deci, să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile şi fiecare le va lăuda. Pentru că oamenii obişnuiţi sunt atraşi numai de ceea ce pare şi de succesul unui lucru: iar lumea nu este făcută decât din oameni de aceştia, iar cei puţini nu înseamnă nimic atâta timp cât cei mulţi au pe ce să se sprijine.  Un principe din vremurile noastre, pe care nu este bine să-l numesc  nu face altceva decât să propăvăduiască mereu pacea şi credinţa, dar în schimb este cel mai mare duşman şi al uneia şi al celeilalte; atât una cât şi cealaltă, dacă le-ar fi respectat, l-ar fi făcut să-şi piardă de mult şi faima şi puterea.”

Prin urmare, acele încălcări ale drepturilor omului, care pot fi folosite de politicieni pentru scopurile lor, vor atrage atentia tuturor, vor provoca indignare în întreaga lume, vor stoarce lacrimi de milă și furie la milioane de telespectatori –iar cele care nu pot fi utilizate, le vor evita după posibilitate.  În cazul în care persecuțiile pe scară largă a creștinilor pe care le vedem în Irak şi Siria, ar fi fost comise de un dictator anti-occidental, aceasta nu ar fi provocat doar o enormă nemulţumire, dar şi trimiterea aviaţiei NATO cum s-a întânplat în Libia, sau trupele terestre ca în Irak. Dar – n-a coincis. Masacrele și expulzările creștinilor nu pot fi folosite pentru promovarea politicii proprii – prin urmare, nu deranjează pe nimeni. Doar de vreun comentator American va exclama : „Ce rușine pentru țara noastră și a guvernului”. Dar hotârârile sunt primate în orice caz nu de el.

Un alt motiv – și acest lucru este evident, spre exemplu, atunci când se votează pentru rezoluțiile în cauză, recunoașterea creștinilor ca minoritate persecutată este în contrast puternic cu ideologia la o serie de partide europene, precum și a ideologei celor din Statele Unite. Poziția de minoritate persecutată este stabilită ferm după alte categorii de cetățeni – iar creştinilor le este atribuit rolul persecutorilor.

Iată atunci când nu permiţi organizarea paradelor gay este o încălcare a drepturilor omului. Şi atunci când nu permiţi să se danseze  în biserică, acesta de asemenea este o încălcare a libertății. Dar crimele în masă, tortura, violul, expulzarea a sute de mii de oameni din locuri în care strămoșii lor au trăit timp de mii de ani – nu este prea interesantă şi puţin interesează.

Se poate face ceva pentru remedierea situaţiei? Se poate şi există deja  metode de acţiune, care în limba engleză sunt numite advocacy – eforturi îndreptate asupra deciziilor politice în interesul anumitor grupuri. Această practică se bazează pe caracteristica politicii, constatată de același Machiavelli – pentru politicieni e importanți să se prezinte virtuoşi, drepţi și milostivi, și atragând atenția la faptul că ignorând  drepturile celor persecutaţi, ei  nu se mai prezintă astfel, asupra deciziilor lor se poate influenţa într-un fel.

Politicianul, căruia nu-i pasă de persecutarea creștinilor, nu își poate permite să o spună  cu voce tare – și aceasta poate fi folosit. Pentru noi, creștinii, este important să învățăm această practică  – în interesul fraților noștri persecutați în alte țări și pentru noi înșine. Acesta este un subiect mai mare care nu se încadrează în acest articol – dar care merită să se  ia în considerare în viitorul apropiat.

Traducere Natalia Lozan

Site sursa http://www.foma.ru