Noii mucenici și mărturisitori ai Bisericii Ruse, cinstiți pe poligonul de la Butovo

Predica Patriarhului Chiril rostită în apropierea bisericii în cinstea Noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii Ruse, pe poligonul Butovo.

La 10 mai 2014 Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat liturghia sub cerul liber, în apropierea bisericii în cinstea Noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii Ruse, pe poligonul de la Butovo. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioși cu o predică.

Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre! Dragi  părinți, maici egumene! Frați și surori!

Vă felicit pe toți cu ocazia acestei zile de pomenire și scârbire, care a devenit cu adevărat foarte importantă nu doar pentru eparhiile de Moscova și din regiunea Moscova, dar și pentru întreaga Biserică. Hristos a Înviat!

În citirea Evanghelică de azi (In. 15:17-16:2) se conțin cuvinte, care au o semnificație cu totul aparte pentru autoaprecierea acelor persoane care se numesc creștini. Noi știm că învățătura lui Hristos Mântuitorul are în centrul său porunca despre dragoste pentru aproapele. Și anume în această citire din Evanghelie noi auzim cuvintele: „Aceasta vă poruncesc. Să vă iubiți unii pe alții”. Iar apoi urmează cuvintele care uimesc inima: „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi m-a urât. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”.

Ar putea fi oare o coincidență întâmplătoare a celei mai mari porunci despre dragoste, care este nucleul moral al Noului Testament, culmea a tot ce au auzit cândva oamenii, legea ce determină relațiile adevărate dintre oameni, acele relații, care îl aduc pe oameni la fericire: „Aceasta vă poruncesc. Să vă iubiți unii pe alții” – și imediat aceste cuvinte strașnice: „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”? Nu este întâmplătoare această relație. Ea ne permite să înțelegem mai bine ce înseamnă dragostea adevărată. Iar aceste cuvinte ne ajută să înțelegem ce înseamnă mărturisirea adevărată a credinței întru Hristos, chiar până la primirea suferințelor și a morții.

Dacă ne iubim uni pe alții, o manifestare firească a dragostei este fidelitatea. Aceasta o știe, probabil, orice om – și acel care este în relații de căsătorie, și acel care este în relații de prietenie. De ce simțim atâta durere, când suntem trădați de cel pe care l-am iubit și care ne-a iubit? Deoarece lipsa fidelității distruge dragostea, distruge legea fundamentală a vieții. Și indiferent de ce ar vorbi civilizația ce viețuiește în păcat despre libertatea alegerii, despre faptul că trebuie să ducem o viață conform plăcerilor trupești și al patimilor, noi știm că legea vieții este legea dragostei. Și dacă este încălcată fidelitatea, se distruge această lege.

Dar de ce Domnul asociază aceasta poruncă cu prigonirile împotriva Lui, împotriva succesorilor Lui? Dar în ce circumstanțe se mai poate arăta dragostea cea adevărată pentru Dumnezeu, pentru Hristos, decât în condiții grele, legate de prigoană și chiar de ură și răutate, despre care vorbește Mântuitorul?

Exact ca și fidelitatea soților și dragostea aparentă se păstrează mai mult sau mai puțin atunci când există o viață prosperă, bunăstare materială, condiții confortabile de viață, lipsesc stresurile. Drept că omul contemporan, în aceste condiții confortabile, găsește motive pentru infidelitate și trădare, dar în acest caz circumstanțele de ordin extern nu contribuie cu nimic la aceasta. Tot așa este și în cazul fidelității noastre lui Hristos. Când viețuim în condiții prospere de ordin exterior, când nimeni nu ne aruncă provocări – să fim cu Hristos sau să fim împotriva Lui, când nimeni nu ne sperie cu violența, prigoana sau moartea, atunci parcă toată lumea este cu Hristos într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar cum să evaluăm cea mai mare valoare, cum să apreciem dragostea noastră pentru Hristos? Cum să măsurăm dragostea noastră pentru Dumnezeu? Anume prigoana și suferințele, și ura celor din afară ne ajută să ne măsurăm fidelitatea Domnului, dragostea noastră pentru El a fiecăruia dintre noi.

Aici, pe poligonul de la Butovo, împreună cu sfinții au fost împușcați, distruși oameni, care deseori nu aveau în inimă nici un fel de credință. Printre cei împușcați erau și dintre acei care singuri au împușcat pe alții. Aici se aflau oamenii care susțineau totul ce făcea Bisericii puterea ateistă. Iar apoi ei au fost distruși de aceeași putere.

Nu toți care au avut suferințe și au primit moartea în Butovo sunt sfinți – chiar și din rândul creștinilor, chiar și din rândul slujitorilor bisericii. Deoarece nu fiecare a avut puteri, încă odată subliniez – și din rândul mirenilor credincioși, și al slujitorilor bisericii – să rămână fidel lui Hristos până la moarte și să păstreze în inima sa dragostea pentru El și pentru apropiații săi, pentru lumea înconjurătoare.

Iată din ce motive este atât de complicat procesul de canonizare. Când ni se spune că este suficient ca vreun cleric să fi fost împușcat ca să fie canonizat, noi spunem: nu este așa. Deoarece dacă anumiți creștini nu au păstrat credință adevărată lui Hristos, dragoste pentru El, dacă legea dragostei a încetat să fie legea vieții lor, ei sunt de rând cu ceilalți. Noi ne rugăm pentru ei ca pentru oamenii care nu aparțin Bisericii, ca pentru acei care aparținând Bisericii, s-au lepădat de ea și în momentele de prigoană, și sub influența unor circumstanțe. Noi nu judecăm pe nimeni, chiar și pe acei care, fiind prigonitori ai Bisericii, au fost aici distruși mai târziu. Noi ne rugăm azi pentru toți și pe toți îi deplângem, dar îi proslăvim în ceata sfinților doar pe acei, care și-au păstrat dragostea pentru Hristos până la moarte, și-au păstrat fidelitate Lui în pofida situațiilor strașnice din viață și în pofida morții, cine nu a încălcat legea dragostei sub greutatea urii și a răutății din exterior.

Adunările în rugăciune pe care le înfăptuim aici, pe acest pământ cu adevărat sfânt, se umplu de un enorm sens, în caz dacă nu doar că ne vom aminti de jertfa noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii noastre, dacă doar vom pomeni cu compasiune și rugăciune despre victimele nevinovate ucise aici, dar dacă noi vom trece prin mintea și inima noastră această experiența strașnică și sângeroasă a muceniciei și mărturisirii, făcută de Biserica noastră în anii grei ai secolului al XX-lea.

Multe s-au schimbat de atunci. Probabil cineva cine ar fi putut fi martor al acelor ani îngrozitori, venind azi pe acest loc, nu l-ar cunoaște, atât este de frumos, liniștit, pașnic și solemn. Dar anume aici s-au săvârșit torturi groaznice. Trecând prin mintea și inima noastră amintirea despre acele suferințe, să ne gândim la mărețele cuvinte ale Mântuitorului, pe care le auzim azi: „Aceasta vă poruncesc. Să vă iubiți unii pe alții. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi m-a urât. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”. Să ne umplem de încredere față de aceste cuvinte ale lui Dumnezeu și să înțelegem că dragostea și fidelitatea ne unesc pentru totdeauna cu Dumnezeu – și atunci când această dragoste și fidelitate sunt îndreptate nemijlocită către El, și când dragostea și fidelitatea devin lege a vieții noastre omenești. Amin

Sursa: http://www.patriarchia.ru/