Noul Doxastar – O colecţie unică de cântări bisericeşti

La Editura Didahia Severin a apărut, cu sprijinul şi binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, o publicaţie muzicală inedită,  „Anton Pann, Noul Doxastar – Triodul şi Penticostarul“,  prima reeditare după 161 de ani a traducerii lui Anton Pann după opera lui Dionisie Fotino.

Însumând 300 de pagini, cartea reuneşte volumele II şi III ale Doxastarului lui Pann, publicate în anul 1853 în „Tipografia sa cea de Musică Bisericească“.

Autorul Doxastarului tradus de Pann, Dionisie Fotino (Dionysios Foteinos Moraitis), s-a născut la 1777  în Ahaias din Palaias Patras, capitala Peloponesului. A fost unul dintre cei mai importanţi muzicieni greci stabiliţi în Ungrovlahia la finalul secolului al XVIII-lea şi unul dintre reprezentanţii ultimei generaţii de cărturari bizantini pe care fluxul emigraţiei balcanice îi stabilise pe teritoriul României.

Bizantinologul Nicolae Gheorghiţă afirmă că prezenţa sa în Valahia poate fi situată la finalul anului 1796 şi începutul lui 1797, conform unui manuscris psaltic autograf, în care Fotino menţionează: „Compus de mine, Dionisyos din Ahais Peloponnesului a Vechii Patre, aflându-mă în Bucureşti, 1797, 15 iunie…“

De-a lungul timpului, Dionisie Fotino s-a dovedit a fi un excelent istoriograf, un pictor şi un poet deosebit, dar mai ales un muzician de mare talent, care a predat tinerilor teologi şi cântăreţi bisericeşti la Mănăstirea Căldăruşani (1797-1809),  apoi la Bucureşti (1809-1816),  şlefuind, ca pedagog, două dintre cele mai mari personalităţi ale muzicii psaltice româneşti: Anton Pann şi Episcopul Chesarie al Buzăului.

Tradiţia ulterioară manuscrisă confirmă arta înaltă a acestuia prin faptul că elevii săi au păstrat un adevărat cult finului cărturar şi muzician, numindu-l „dascălul Dionisake“ sau, cum îl numeşte Anton Pann, „bunul meu dascăl“.

Dionisie Fotino s-a stins din viaţă la 10 octombrie 1821, fiind înmormântat la Bucureşti.

O colecţie imnografică deosebită

„Noul Doxastar, prefăcut în româneşte după metodul vechi al Serdarului Dionisie Fotino“, s-a tipărit de Anton Pann la Bucureşti, în trei volume, la o distanţă de doisprezece ani (primul în 1841 şi celelalte două în 1853). Aşa cum precizează dr. Constantin Secară în prefaţa volumului apărut la Didahia Severin, „Doxastarul reprezintă o prelungire şi o derivaţie relativ nouă a Stihirarului, care s-a impus în rândul cărţilor de cântări bizantine ale Bisericii Ortodoxe târziu, pe la începutul sec. al XIX-lea, după Reforma Noii Metode. Numele generic dat stihirilor cuprinse în acest tip codicologic,  Doxastikon, derivă de la Doxa Patri kai you, kai Aghio Pnevmati (Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh). Întâlnim, în acest context, Slave la Vecernie, la Litie, la Stihoavnă, la Laude, la Fericiri. Imnografia bizantină a acordat semnificaţii teologice deosebite acestor stihiri care sunt adresate fie Sfintei Treimi (Triadikon), fie Învierii (Apolytikia anastasima), fie Maicii Domnului (Theotokion şi/sau Dogmatikon) sau Sfintei Cruci. Aceste stihiri, numite şi automele, idiomele sau prosomii reprezintă melodii tip şi sunt piese independente compuse în toate ehurile (glasurile). Doxastarul urmează întocmai structura imnografică a Stihirarului, respectând ordonarea cântărilor în funcţie de cronologia anului liturgic, începând cu 1 septembrie; două secţiuni aparte sunt dedicate celor două perioade fundamentale pentru cultul Bisericii Ortodoxe, legate de Sfintele Paşti: perioada Triodului şi cea a Penticostarului“.

Noul Doxastar – un instrument didactic folositor în studiul psaltichiei

Apariţia primului tom al „Noului Doxastar“, în 1841, avea să aducă în repertoriul liturgic din spaţiul ortodox românesc această carte importantă, tradusă de Anton Pann după „metodul cel vechi al Serdarului Dionisie Fotino“, „desăvârşit în meşteşugul muzicii“, cel ce a „îmbogăţit podoaba Bisericii cu această întocmire a sa“.  Autorul traducerii s-a „sârguit a o români“ din dorinţa de a nu-i lăsa „pe românii iubitori de muzică lipsiţi de o asemenea trebuincioasă carte“ şi pentru a-i ajuta „pe cântăreţi a dobândi ştiinţă desăvârşită în cele opt glasuri“. Consecvent crezului său estetic privind rolul deosebit de important al cântărilor în cadrul cultului ortodox, având o strânsă legătură cu stilul de compoziţie, dar şi cu acurateţea interpretării,  Anton Pann menţionează faptul că „şi cântările bisericeşti le putem glăsui cu rostire ritoricească“, prin intermediul a „tot felul de thesuri, precum: de umilinţă, de rugăciune, de plângere, de întristare, de bucurie“. Din această perspectivă, formulele melodico-ritmice şi inflexiunile modulatorii au, în opinia autorului, un rol strict şi foarte bine determinat în dezvoltarea retorico-muzicală a cântărilor, fiind în strânsă legătură cu semnificaţiile poetice, şi mai ales cu cele dogmatice ale textelor înveşmântate melodic şi determinând modul „cum să glăsuiască Întrebătoarea (semnul întrebării, n.n.), Minunătoarea (semnul exclamării) şi ce săvârşiri să întrebuinţează la toată pontuaţia“ – pentru a exemplifica cu doar două dintre procedeele retorice pe care Anton Pann avea să le teoretizeze şi să le dezvolte 4 ani mai târziu, în paginile Bazului teoretic şi practic al muzicii bisericeşti, apărut la Bucureşti, în 1845.

Totodată, reţine atenţia şi aspectul didactic al „românirii“ Doxastarului, indicat de traducător: „Acest Doxastar este de neapărată trebuinţă ca să se predea şcolarilor îndată după Anastasimatar“, pentru „a cunoaşte diapasonul şi dis-diapasonul fiecăruia glas în înălţare peste înălţare şi în pogorâre până supt pogorâre“, pentru „a vedea ce fel să glăsuiesc zicerile cereşti şi cele ce cer suire; cum şi zicerile pământeşti şi câte cer josire“ şi pentru „a dobândi idee ca să ştie rosti cu bună întocmire şi zicerile cea(le) mai mărunte, în fiecare opt glasuri“.

Doxastarul tradus şi transcris în noua grafie de Anton Pann, cel mai probabil după unul dintre manuscrisele lui Dionisie Fotino, datat în 1809, a urmat, în mod firesc, lucrării similare a lui Petru Lampadarie Peloponnisiou, opus ce văzuse lumina tiparului în anul 1820, la Bucureşti, sub îngrijirea lui Petru Efesiu.

Contribuţia originală a lui Fotino, preluată de  Anton Pann, se înscrie în tradiţia bizantină a cântărilor stranei ortodoxe, reflectând personalitatea creatoare cu totul aparte a acestui compozitor atât de original, ale cărui calităţi elevul său le-a descris minuţios: „în elegantul său stil vede cineva patimile sufleteşti descrise după meşteşugul ritoric (…), revărsând melodie felurită; cu simpatie cântă Patimile şi înmormântarea Mântuitorului, cu întunecare pogoară în cele de jos ale pământului, din cămările Iadului rădică pre strămoşul Adam în desfătările Raiului şi laudă cu glas triumfător biruinţa Atotputernicului“ (Anton Pann, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau gramatica melodică, Bucureşti, 1845).

În încheierea studiului ce prefaţează Doxastar  – Triodul şi Penticostarul, apărut la Editura Didahia Severin, dr. Constantin Secară arată importanţa reeditării acestei opere: „Varianta prezentă a Doxastarului se bucură de condiţii editoriale şi redacţionale excelente, proprii începutului mileniului al treilea după Hristos. Remarcăm, în acest context, folosirea celor două culori fundamentale (negru pentru semnele vocalice şi ritmice, roşu pentru unele semne de expresie, pentru mărturii şi ftorale), aşa cum impune, de altfel, tradiţia codicologică a scrierii muzicii bizantine. Reţin atenţia şi indicaţiile privind utilizarea isonului (ca parte componentă indispensabilă a monodiei bizantine), având rolul de a semnifica anumite sugestii interpretative şi circumscrise, evident, unui scop preponderent didactic. Cei care s-au ostenit cu redactarea computerizată şi cu îngrijirea acestei ediţii au realizat, în egală măsură, o diortosire şi o revizuire generală a textului iniţial, în duhul unei lucrări cu totul remarcabile, care îmbină într-o măsură optimă necesitatea redării în circuitul public a acestui opus de o valoare istorică certă, cu funcţionalitatea şi destinaţia practică, liturgică: aceea de a fi un necesar şi important suport pentru slujbele Bisericii Ortodoxe Române“.

(Cătălin Cernătescu)