Nu avem dreptul moral de a-i impune pe preoți să devină un fel de „activiști”

Și acum, un pic de autocritică.

Pe de o parte, societatea laică acuză „biserica” de pretinsa inactivitate și neimplicare în viața socială a „norodului”, iar pe de altă – se strigă cu spumă la gură că „popii n-au ce căuta în politică”. Cred că trebuie să fie un echilibru rezonabil în această privință.

Preotul este, în primul rând, un sfințitor. El nu este o figură politică, socială, nu este un factor de decizie sau de manipulare a opiniei sociale – este, în primul rând slujitorul lui Hristos, icoana Lui. Și, la fel ca Mântuitorul Hristos, preotul este chemat să fie un păstor bun care își cunoaște oile și care este gata să-și pună viața pentru ele (comp. Ioan 10, 1-17).

În epoca Instagramului și a Facebookului, asistăm la o distorsionare a acestei imagini. Trebuie să recunoaștem, cu regret, că unii slujitori devin otrăviți de dulcele venin al măririi deșarte, și în loc să-L predice pe Hristos, inclusiv și în areopagul virtual, își promovează imaginea proprie. Unii împart vreo trei pachete cu orez și lasă un tren de imagini și texte în blogosferă, alții se grăbesc să încheie mai devreme slujba de la biserică, îi alungă, blagoslovind, pe creștini din biserică, și fug la un concert sau „festival” în cinstea lui Ștefan cel Mare (a Zilei Copilului, a orei alimentației sănătoase, a clipei furnicii, cum vreți) – anticipând deja, cât de bine va arăta rasa cea nou croită în imaginile de pe siturile ortodoxe și calculând deja în minte sutele de like-uri colectate în rețele de socializare. Ca un actor grăbit… Iertați-mă, confraților, poate nu e reușită comparația, dar, mi se pare că nu ne-ar strica un discernământ autocritic în acest sens.

Adesea acest comportament este dictat de necesitatea vitală a preotului de a transforma orice împrejurări în amvonul de propovăduire a credinței în Mântuitorul Hristos. Deseori preotul este nevoit să fie și învățător, și asistent social, și prășitor, și tractorist, și văcar, și florist. Trebuie să recunoaștem, nu întotdeauna enoriașii au bunăvoința de a rămâne după Sfânta Liturghie pentru a mai sta la un ceai cu părintele, pentru a discuta problemele vitale ale parohiei și ale comunității – toți se grăbesc mai repede acasă, la familie, la găinile nehrănite, la pătlăgelele neudate, la cartofii nestropiți de gândaci, etc.

Probabil, este în puterea preotului paroh de a organiza aceste lucruri, de a-i determina pe creștinii din parohie, oricât ar fi ei de ocupați, să rămână după slujbă și să discute într-o atmosferă liniștită, relaxantă, aspectele vitale din viața familiei. Zic, familiei, pentru că parohia este, în primul rând, o familie de copii adunați în jurul Tatălui Ceresc. Și acolo unde preotul reușește să planteze anume duhul familiei, stabilind prioritățile și distribuind, împreună cu frații, sarcinile, acolo lucrurile arată altfel. Acolo preotul nu mai are nevoie să fie un activist – asistența socială o face asistentul social, construcția o face echipa de constructori, tratamentul îl administrează medicul, rapoartele fiscale le îndeplinește epitropul, iar părintele rămâne părinte – călăuză spirituală, sfințitor și rugător. Este adevărat că preotul paroh trebuie să fie un bun chivernisitor al comunității, exersând rolul de gospodar și dascăl, dar să nu uităm că rolul principal al preotului este cel sacerdotal, adică, preotul este, în eminență, sfințitor.

De aceea, sunt convins, noi nu avem dreptul moral de a-i lăsa pe preoți să se transforme într-un fel de activiști care neglijează slujirea sfințitoare în favoarea activităților culturale, educative, sociale, turistice, etc. Astfel, riscăm să devenim o instituie care ar pretinde să înlocuiască Biserica. Asemenea instituții sociale cu nume de biserică deja există în lume – cea romano-catolică, cea baptistă, adventistă, și multe altele. Noi însă vom rămâne, ca de veacuri, Biserica lui Hristos, pe care nici porțile iadului nu o vor birui!

Preotul Constantin Cojocaru