Nu de moarte ar trebui să ne fie frică…

Un prieten de-al meu a suferit un accident, suportând mai multe operaţii complicate. Când m-am dus să-l văd, arăta ca un martir. Era tras la faţă, cu ochii tulburi de durere şi singurătate. Îmi surâse,  totuşi, ca un copil surprins în toiul unui joc periculos şi mă avertiză cu voce răguşită:

– Nu de moarte trebuie să ne fie teamă, ci de ceea ce urmează după ea.

Ştiam că medicii cu greu l-au readus la viaţă şi că trecuse, probabil, prin moartea clinică, zăcând un timp în golul dintre cele două lumi.

– Te simţi bine? l-am întrebat.

El ridică din umeri şi continuă:

– Să ştii că chiar aici, alături, lângă noi, există o beznă, în care totul moare, înainte să se nască…Am fost în ea…Păstrez şi astăzi în vene o parte din răceala ei.

– Nu te gândi la asta, am înceract să-l consolez. Răul cel mare a trecut. Contează că ai rămas în viaţă.

– Nu asta contează, se împotrivi el. Am crezut mereu că voi muri cu demnitate, în picioare, dar, când vine clipa de pe urmă, eşti gata să te târăşti ca un vierme doar să obţii macar un strop din mântuirea care te-ar putea salva…Ai face totul pentru asta…Adevărul, însă, e că totul trebuie făcut mai înainte…Mult mai înainte.

Trase aer în piept şi mă privi cu ochii unui răstignit.

– În clipa când am fost descarcerat şi pus alături de maşină, m-am văzut de sus, de undeva din nefiinţă…Stăteam culcat pe spate, însângerat, cu oasele zdrobite şi nu puteam să mişc macar un deget ca să mă ajut…Oamenii sosiţi la faţa locului se agitau, vorbeau şi comentau decesul meu. Eu le strigam că nu sunt mort, că trebuie să cheme ambulanţa şi să mă salveze, dar nimeni nu mă auzea…Eram plasaţi în spaţii diferite…Atunci am căzut în bezna de care ţi-am vorbit şi m-a cuprins o groază nemaipomenită, pentru că dintr-o dată am înţeles că sunt un fir de praf în aşteptarea unei condamnări definitive.

Şi-a şters cu palma sudoarea de pe frunte şi a conchis:

– Dacă nu ai suflet, dacă nu-l ai pe Dumnezeu în inimă, să ştii că moartea nu este o izbăvire, ci o pedeapsă!