Nu lăsa sufletul să se lenevească…

 Ne-am casatorit, am facut nunta; imi aduc aminte de cuvintele mamei lui:”Esti sigura ca vrei sa te mariti cu el?” Si inca cum! Bineinteles ca voiam sa ma marit cu el.

  Mai tarziu am inteles ca nu-mi dadeam deloc bine seama ce inseamna sa fii maritata cu un asemenea om. Trebuie sa recunosc ca era un sot grozav: gatea, spala ,facea curat cu bucurie, mergea la magazin, ma ocrotea ca pe un copil mic. Devenind insa sotul meu, nu a incetat a fi ”sufletul tututror petrecerilor”, pe cand eu voiam ca el sa fie doar al meu, voiam un camin confortabil, voiam copii. Seara il asteptam tot timpul de la petreceri si intalniri cu prietenii, plangeam si ma framantam din pricina gandului ca merit ceva mai bun. Au urmat certuri indelungi, cu lacrimi si cu pretentii din partea mea ca el s-o termine cu stilul de viata dinainte. El se opunea , spunea ca pentru mine o sa faca totul.

  Au trecut asa trei ani – trei ani de lacrimi si framantari, o sarcina nereusita. Intr-o buna zi, nu l-am mai asteptat: mi-am adunat lucrurile si am plecat. Au urmat reprosuri din partea rudelor lui, acuzatii din partea rudelor lui, acuzatii din partea mamei lui, insistente din partea lui sa ma intorc si promisiuni ca vom incepe o viata noua. Eu nu voiam sa ma intorc, nu mai voiam deja nimic, si nu m-am intors. A urmat procedura de divort, care m-a aruncat in depresie prin faptul ca nimanui nu-i pasa de tragedia familiei noastre: o femeie dura, fara sa arunce macar o privire,a semnat actul de divort, si uite ca numai suntem sot si sotie, sutem doi straini…

  La inceput, ma delectam in libertatea mea; dar dupa o scurta vreme mi-am dat seama, ca atunci cand vad in magazine sectia cu imbracaminte barbateasca mi se strange inima. Ma uitam la pantofi, la cravatele si la camasile pentru barbatesti, si ma gandeam cu tristete ca nu am  pentru cine sa cumpar toate lucrurile  astea , cu toate ca  imi doresc foarte tare. Voiam atat de mult sa am grija de cineva, sa ma ingrijorez pentru cineva, sa ma grabesc catre casa catre cineva dupa ce termin lucrul-sa ma grabesc,nu asa,la o intalnire, ci la familia mea, acasa. Atunci am hotarat ca vreau foarte tare sa ma marit. Si n-are decat sa fie schiop, n-are decat sa fie ciupit de varsat de vant, numai sa nu bea si sa n-aiba alte obiceiuri daunatoare.

  Si l-am gasit. Nu bea, nu fuma, nu era ciupit de varsat de vant si nici schiop, ba chiar era foarte atragator; in fiecare zi venea la mine cu flori si dadea dovada de atentie si grija in fel fel si chip. Am inceput sa traim impreuna, si nu dupa mult timp ne-am casatorit. Acum s-ar fi parut ca visele mele se implinesc: aveam o familie, aveam cui sa impletesc pulovere, cui sa gatesc mancare gustoasa.

 S-a dovedit insa, absolut pe neasteptate, ca pe langa ”obiceiurile daunatoare” ,barbatii mai au si altele…De exemplu, ca nu le place sa-si schimbe ciorapii, ci incearca sa ii ascunda in locuri unde nimeni nu o sa afle comoara lor; pot sa scormoneasca cu o mana dezgustata in farfurie, dand la o parte ceapa si morcovul; pot sa aranjeze lucrurile dupa principii cunoscute numai de ei si urmaresc vigilent ca nu cumva sa le mute cineva din loc; pot sa refuze sa aiba de-a face cu prietenii tai si , in general, sa-ti impartaseasca interesele. Lista poate continua la nesfarsit, si chiar daca anumite puncte vi se vor parea fleacuri, pentru mine toate acestea alcatuia o tragedie…

  Atunci mi-a “picat fisa”ca in viata nu exista idealuri si ca daca in acel moment nu voi rezista, ci o voi rupe cu acel om, ma va astepta iarasi fie singuratatea chinuitoare si ”icursiunile” melancolice prin magazine, fie un alt barbat, dar cu apucaturi noi. Atunci am inceput sa ma gandesc ca exista o predestinare in viata omului. Trebuie spus ca amandoi sotii mei purtau aceleasi nume, amandoi aveau surori mai mici cu aceleasi nume, parintii lor traiau in apartamente identice, cu acelasi numar. Bineinteles, erau niste coincidente, dar ele m-au facut sa ma gandesc ca de soarta nu poti fugi si ca trebuie sa ma resemnez si sa imi construiesc singura fericirea, cum se spune, ”din ce a fost”.

  Dupa ce am analizat tot ce imi place si tot ce nu-mi place la sotul meu, am inteles cu mare mirare ca in el partile bune sunt, totusi, mult mai mari, iar cu multe dintre lucrurile care ma iritau pot, totusi, sa ma impac. Si a inceput lupta cu mine insami-anume cu mine insumi! I-am impartasit pasiunile si interesele, am inceput sa-i aranjez lucruile asa cum ii place lui, sa gatesc pe gustul lui. Nu pot spune ca imi venea usor, dar la acel moment ni se nascuse deja o fiica, iar felul cu care m-a ocrotit in timpul sarcinii si felul cum avea grija de fetita noastra si dragostea cu care ne inconura, mi-au ”luat cu mana” toate suferintele. Masini de spalat automat nu erua pe atunci, scutecele nu se uscau, si sotul meu usca noaptea un munte intre de scutece, cu fierul de calcat, se scula mereu la fetita, iar dimineata mergea la munca. Dupa aceea au venit imediat anii perestroikai, cu salariile neplatite si vremuri de foamete. Sotul meu a facut totul ca noi sa simtim cu cat mai putin acele greutati. Se inhama la orice munca, fugea prin oras cautand mancare, stand ore intregi la coada la alimente pentru copii.

  Nici nu pot sa imi inchipui ca era o vreme, cand era gata sa numai rabd si voiam sa divortez de omul acesta. Nu ca as fi pastrat ani intregi sentimentul de recunostinta care m-a inundat la un moment dat, dar ma straduiam sa inchid ochii la cele rele si sa vad numai cele bune.

  Si stiti ce ra interesant? Indata ce ma impacam, calcandu-mi pe inima, cu o apucatura incomoda a sotului pentru mine, dupa o vreme o lasa chiar el balta. Asta, mi se pare, arata ca toate incercarile pe care ni le trimite Dumnezeu, trebuiesc strabatute, nu evitate.

  O dovada este si faptul ca sotul meu a inceput a-l atrage bautura. Atunci cand ne-am cunoscut nu punea pic de alcool in gura, era absolut indiferenta fata de  bautura-insa inteleg ca aceasta incercare de care am fugit in tinerete si ca daca voi incerca iarasi sa o evit ma voi intoarce acolo de unde am plecat…

  In anul urmator se vor implini 20 de ani de cand ne-am casatorit. Fiica noastra este deja adulta, si cand ma gandesc la anii care au trecut, gasesc tot mai putine, zile nefericite, si rasar amintiri numai din cele fericite. Si acum ne mai putem ciondani, si cred ca vom mai ”incrucisa lancile” nu o data, insa stiu ca acesta este sotul MEU, aceasta este viata MEA, aceasta este familia MEA si nu am unde fugi de ea.

  In ciuda faptului ca sunt multumita de felul cum a decurs viata mea, de-a lungul a toti acesti ani imi aduc aminte de primul sot. Nu am reprosuri sa-i fac, ci am un sentiment de parere de rau, de vinovatie fata de el. Apasator sentiment…

  Gresela multor tinere perechi este urmatoarea:ele sunt convinse ca sunt facute pentru fericire si dragoste, si nu inteleg ca fericirea familiala trebuie sa si-o creeze, sa o adune firmitura cu firmitura, ca fericirea noastra este lucrurl mainilor noastre, inimilor noastre. Acesta este un mare efort, care aduce o satisfactie enorma.

(Elena,43 de ani).

„Divortul cum il prevenim cu il depasim”

Editie alacatuita de Dmitry Semenik

www.eucred.ro